Ceea ce se petrece astazi in Parlamentul Romaniei ma umple, intr-un anume sens, de admiratie, fiindca, uite, prin cateva mici artificii formale el ne readuce in istoria dinaintea adoptarii legislatiei moderne si a principiului separarii puterilor in stat. In mod cat se poate de clar, dupa ce da legi – despre caracterul lor, promptitudinea cu care sunt adoptate, seriozitatea discutarii proiectelor va propun sa discutam altadata –, Legislativul s-a manifestat si ca procuratura, incriminand intr-un faimos moment comic incalcarile Constitutiei romanesti de catre Presedintie, iar acum se erijeaza si in instanta de judecata. De ce nu, daca multimea de presupusi cetateni, transformata in public de circ, i-o ingaduie? Calcand hopa-hopa pe labele sale de urs, Parlamentul nostru supraponderal, cu doua camere – in virtutea ideii ca a doua, indiferent care, poate frana mai eficient ceea ce nu a reusit prima –, preia, lipsit de gratie si indiferent la interesul vietii publice din Romania, atributii cu care, in mod firesc, n-ar avea nici o treaba. El propune (dispune?), pur si simplu, cine sa mai fie trimis in judecata alaturi de cei deja numiti, uzurpand fara prejudecati referitoare la legalitate si constitutionalism, de asta data, atribute consacrate ale puterii judecatoresti.

Tot stau si ma intreb daca pentru asa ceva exista vreun precedent in istoria noastra, numai lipsita de maimutareli, poticneli si evolutii grotesti nu. Domnitorii, aici, nu se pun. stie o lume intreaga ca despotismul si tirania sunt prin anumite trasaturi ale lor antidemocratice, chiar si atunci cand tiranul recurge la o retorica democrata. Dar aici vorbim nu despre dictatul unuia singur, ci de o mare de emanati din vointa populara, care, in loc sa isi faca lectiile, slujind cu competenta si onestitate comunitatea in sensul in care li s-a delegat calitatea reprezentativa, ei deviaza spre int