Din cele 12.000 de locuri disponibile în 1992, tabăra mai are azi doar 504, iar administratorii ei speră să câştige la Loto ca s-o poată extinde.
Zece „Eugenia“, trei perechi de pantaloni, cinci tricouri, o rochiţă şi sandale Guban. În cel mai fericit caz. Te mulţumeai şi cu tenişi de la Drăgăşani, strămoşii converşilor încălţaţi azi de tinerii emo. Trusoul de vacanţă, înghesuit într-o huidumă de geamantan, care în restul anului stătea cocoţat pe dulapul din dormitor, pleca cu trenul în tabără. Părinţii strângeau cureaua şi cedau rugăminţilor neîncetate, udate în lacrimi mari, ca acelea ale campionilor când iau o medalie de aur. Victorie, plecai în tabără!
Ca să ajungi pe litoral, era cel mai greu... Trebuia să-i convingi că nu te vei îneca, că nu vei ieşi din cuvântul tovarăşei învăţătoare şi că anul viitor vei fi mai bun decât Stănescu Elena şi că vei lua premiul întâi. Trecea 15 iunie şi aterizai ca prin vis pe un peron prăfuit de gară, alături de douăzeci de colegi, mai mici sau mai mari. Teribili mai erau cei mari...
Părinţi de vacanţă
Din cele trei tabere din localitatea din nordul litoralului - „Albatros“, „Lebăda“ şi „Delfinul“ - a mai rămas funcţională doar ultima dintre ele. Născută în anii ’60, tabăra „Delfinul“ nu a murit odată cu Ceauşescu, a supravieţuit unei presupuse epidemii de salmonella, în spatele căreia apropiaţii locului spun că ar sta dorinţa rechinilor imobiliari de a pune mâna pe cele 130 de hectare ale complexului, şi astăzi continuă să primească mii de copii. 4.000 numai anul ăsta.
Are şi părinţi tabăra asta. „Tatăl“ e profesorul Octavian Rusu, Tavi pentru prieteni, care vine la „Delfinul“ de peste treizeci de ani şi se ocupă, în mod voluntar, alături de soţia sa, Diana - „colega mea de cameră de-o viaţă“ după cum singur precizează - de supravegherea şi instruirea elevilor veni
