Cam o dată pe an, România experimentează inundaţii. Un val de compasiune se adaugă atunci mulţimii de jurnalişti şi politicieni care năpădesc satele inundate. Se organizează campanii de donaţii, unele televizate, sînt colectate ajutoare, sînt trimise la faţa locului alimente, îmbrăcăminte, corturi, materiale de construcţii. Unii dintre cei ce se implică sînt mînaţi de spirit civic şi solidaritate, alţii de compasiune, alţii o fac pentru a vedea lumea că o fac. Pot exista, evident, şi alte motivaţii.

Indiferent de motivul ce le determină, toate aceste ajutoare sînt parte a modului în care societatea are grijă de ea însăşi. Cel mai adesea, opinia publică pare a declara compasiunea ca motor principal al sprijinirii celor aflaţi în nevoie.

Funcţionează însă acelaşi principiu în afara situaţiilor de criză majoră? Sînt, de exemplu, ajutaţi sistematic cei aflaţi în nevoie cronică? Apare compasiunea oare doar atunci cînd gestul de solidaritate este televizat, fără a se regăsi într-o caritate permanentă? Răspunsurile categorice la astfel de întrebări sînt greu de găsit, iar generalizările sînt mai degrabă mincinoase. O scurtă privire asupra compasiunii poate aduce însă oarece lumină asupra chestiunii.

INSTRUMENTE VECHI, DAR MEREU NOI

În societăţile contemporane, ajutorarea celor aflaţi în nevoie este în bună măsură instituţionalizată. Ea se desfăşoară formal prin plata de impozite, o parte din acestea fiind ulterior redistribuite de autorităţi către cei aflaţi în nevoie. În trecut alte instanţe îndeplineau acelaşi rol, fie că era vorba de seniorul local, de obşte sau de biserici şi, mai tîrziu, de spitale. Tradiţia respectivă era mai bine împămîntenită în ţările catolice şi protestante, însă era prezentă şi la noi. Existau de asemenea forme de ajutorare care depăşeau cadrele formale şi care ţineau de solidaritatea socială, de întrajutorarea celor