* Mamma Mia! (SUA, 2008), de Phyllida Lloyd.
Mamma Mia! - un musical în care toată lumea se fîţîie pe o insulă din Grecia, cîntînd şlagăre ABBA - e un divertisment făcut fără nici un pic de meşteşug. OK, aproape fără nici un pic de meşteşug: nu toată lumea din el cîntă prost, ci aproape toată lumea. Nu vreau să spun că din cauza asta nu poate constitui un divertisment. E ca o nuntă la care o mătuşă face ca toţi dracii: unora le place, alţii se simt penibil. Există trei "mătuşi" la nunta asta (care e chiar o nuntă). Una dintre ele (Meryl Streep) e mama miresei şi locuieşte pe insulă, iar celelalte două (Julie Walters şi Christine Baranski) sînt prietenele ei şi debarcă la începutul filmului. Ei bine, secvenţa debarcării aproape c-o întrece în tărăboi pe aia din Salvaţi soldatul Ryan. În orice caz, e mult mai rău decît atunci cînd debarcă prietenele miresei (Amanda Seyfried): alea doar chirăie de bucurie, în timp ce "mătuşile" urlă ca lupii. Sigur, e normal ca, într-un musical, toată lumea să debordeze de voie bună, dar nici chiar aşa. Voia bună de aici e agresivă: subtextul e că oricine nu intră în acest spirit e constipat. OK, dar ce s-a întîmplat cu arta (numită şi şarm) de a-l introduce pe spectator în spiritul dorit? A-i da cu spiritul în cap nu cere cine ştie ce artă.
Plăcerea pe care o poate oferi Mamma Mia! n-are nici o legătură cu arta. E plăcerea de a vedea nişte celebrităţi prostindu-se, în faţa întregii lumi, pe aceleaşi refrene pe care, la un moment sau altul, ne-am prostit cu toţii, chiar dacă doar între prieteni sau doar în faţa unei oglinzi. Celebrităţile de-aici nu operează ca entertainers decît în cel mai puţin glorios sens al termenului - acela de oameni plătiţi ca să rişte ridicolul pentru amuzamentul nostru. Excepţiile sînt două la număr: Baranski, care are nu doar voce, ci şi genul ăla de ţîfnă profesională care-i permite unui art
