„Dolina” (pe ecranele noastre din 29 august) are mai multe legaturi cu Romania: e realizat dupa romanul unui scriitor nascut la Cluj-Napoca, Ádám Bodor, are in distributie si cativa actori romani (Ioana Abur, Coca Bloos, Constantin Cotimanis), a fost filmat in Romania, cu MediaPro-ul drept coproducator. Dar aceste lucruri nu constituie motive de a rezista 122 de minute.
Filmul realizatorului maghiar Zoltán Kamondi e o parabola a ceva care merge undeva, a unui univers totalitar sau post-totalitar (nu-ti mai pasa dupa 10 minute), incarcata de simboluri (raul, preotii-soldati etc) dintre care pe unele le intelege toata lumea, dar nu toti le mai prizeaza la 30 de ani dupa ce si-au trait traiul, iar pe altele nu le inteleg decat realizatorii.
Problema este ca povestea de pe ecran este in ansamblu suficient de incoerenta si de nebuloasa cat sa te decupleze destul de repede de la butonul atentie, desi desfasurare de forte – imaginea deosebita, scenografia, locatiile, actorii – te fac repede sa intelegi ca nu ai de-a face cu un film saracacios.
Respectat regizor (si) de teatru, Zoltán Kamondi incarca ecranul cu o mancare grea, parca straduindu-se sa schimbe toate sensurile, dar asteptandu-se ca publicul est-european sa posede inca acel decodor al simbolurilor, impus de dictatura comunista si dezvoltat ca un fel de a doua glanda pineala.
Numai ca vremea parabolelor si a limbajului alegoric a trecut de mult, iar cei care se mai pastreaza in aceasta zona dau azi impresia ca au ramas inchisi in propriul cocon al carui invelis nu-l mai pot sparge.
Intre Kafka si Dan Pita, in care apar ca din filmele mai putin reusite ale lui Daneliuc goliciuni si simturi exacerbate, simptomatice pentru o societate derutata, bolnava, „Dolina” face impresia unei opere de un estetism afisat, dublat de prea putina substanta.
E si
