Ca să nu existe confuzie sau dubiu, precizez de la început că mă voi referi, ca de obicei, la cărţi şi autori din domeniul F&SF. Deşi problemele se pun în aceiaşi termeni şi pentru mainstream. În fond, vorbim despre literatură (şi daţi-mi voie să ignor formularea „asta nu e SF, e literatură“, folosită uneori la adresa cărţilor F&SF cu certe calităţi literare). Editurile româneşti s-au ocupat multă vreme cu recuperările – sau umplerea golurilor. Au fost editaţi clasici, preclasici, clasici ai modernităţii. Goluri au mai rămas: toată lumea e de acord că unul dintre acestea se numeşte Robert A. Heinlein (de pildă). Ce înseamnă un program editorial coerent? Coerenţă poate fi şi valoarea, cu toată încărcătura de subiectivism a definirii şi atestării ei. În fond, ce înseamnă valoarea? Ceea ce apreciez eu? Ceea ce apreciază un grup de douăzeci de cunoscători? Preferinţele celor două-trei mii, cinci mii de cumpărători care epuizează un tiraj? Despre ce vorbim aici? Despre valoarea atestată în timp? Despre cea dată de alegerea unui juriu? (Să nu uităm că, în SF, o idee extraordinară în anii ’60 poate fi ridicolă în 2000 şi poate anula întreaga capodoperă de-atunci.) Coerenţă poate fi şi noutatea, şi nu mă refer aici numai la date calendaristice. Nu orice carte nouă a intrat în vederile editorilor români. E vorba tot despre cărţi care au cules laurii marilor premii, despre cărţi care au avut succes de public... Doar că timpul încă nu şi-a spus cuvîntul şi multe dintre cărţile care ţin acum „prima pagină“ nu ştim dacă vor mai fi pomenite măcar peste zece sau douăzeci de ani. Dacă ne oprim la prima variantă, cea a valorii atestate de timp, de critică şi de public, riscăm să fim mereu defazaţi. Riscăm să ne bucurăm că citim SF de calitate, fără să ne dăm seama că, pentru noi, ceasurile s-au oprit în 1950 (cînd a apărut Eu, robotul de Isaac Asimov), în 1965 (Dune de Frank H