Se spune că televiziunea nu are memorie, că trăieşte exclusiv din şi pentru prezent. Imaginile (şi sunetele) televizuale au un impact puternic şi imediat, însă emoţiile telespectatorilor se succed cu aceeaşi frecvenţă cu care operatorii schimbă cadrul. Chiar şi acele imagini, care par că ţi s-au lipit de retină, de-abia dacă lasă o urmă prin sertarele memoriei: fără referinţe, ele se pierd prin cine ştie ce apendice în care se mistuie lucrurile impresionante şi nesemnificative. Tocmai pentru că nu are memorie, televiziunea formează şi deformează conştiinţe, mai uşor decît alte forme de manifestare culturală.
Institutul Naţional al Audiovizualului (INA) de la Paris este un imens rezervor de imagini şi sunete, o arhivă cu nenumărate paliere menită să păstreze şi să revalorifice ansamblul producţiei audiovizuale franceze. Instituţia a fost creată la începutul anilor â70 ca o formulă de înlocuire (de fapt, de prelungire) a legii depozitului legal, care îi obliga pe producătorii de programe (pe atunci, erau mult mai puţine radiouri şi televiziuni) să păstreze o copie, un depozit legal cu programele difuzate. La scurt timp după înfiinţare, INA şi-a propus să recupereze toate aceste copii, să le restaureze, dacă e cazul, să le arhiveze, şi să înregistreze în continuare toate emisiunile radio şi TV transmise la nivel naţional. Pentru francezi, INA echivalează cu o memorie a televiziunii.
TREI MILIOANE DE ORE DE EMISIUNE
La INA găseşti înregistrări din 1933. În total, mai bine de trei milioane de ore de emisiune radio sau TV au fost recuperate, înregistrate şi arhivate în format electronic, pe un server mare cît o clădire. Un cercetător poate găsi la sediul central al instituţiei: imagini de referinţă, emisiuni întregi, fişe tehnice...; ca profesionist al audiovizualului, poţi să cauţi (şi să cumperi) dintr-o bază de date imagini de arhivă pentru pro
