După â89, ţin minte că unul dintre punctele pe lista hibelor României era furtul; hoţia în plină stradă. Prin â90 am fost eu însămi martoră la o asemenea întreprindere: făcînd pe traducătoarea improvizată a unor străini veniţi cu treburi (şi nu neapărat cu ajutoare) în neaşezata şi neaşteptata Românie de atunci, am asistat stupefiată la smulsul, din mîna uneia dintre englezoaicele mele, a portofelului înţesat de toate cele. De către nişte copilaşi care roiau prin faţa hotelului "Bucureşti", iniţial ocupaţi cu cerşitul, dar probabil adepţii ideii că, dacă nu ţi se dă cu frumosul, îţi iei singur cu forţa...
Un timp, mai ales în perioada cît nu prea ieşisem din ţară, am crezut că furtul - şi acum mă refer la cel direct, pe faţă, violent - se întîmplă doar sau mai ales la noi, că sîntem ultimii oameni din lume. Imaginea internaţională proastă, răspîndită prin ghiduri sau articole de ziar cu autori străini nu numai că am preluat-o ca atare, ci chiar am amplificat-o, într-un soi de demers masochist de autoflagelare.
Mare mi-a fost mirarea cînd, ajunsă pentru prima oară la Paris, în 1993, am auzit repetat, în metrou, anunţul referitor la hoţii de buzunar, la care ni se atrăgea atenţia, prin difuzor, să fim atenţi...
În Spania, anul acesta, am avut "norocul" să asist la ceva mai radical, care m-a făcut, într-un anumit fel, să-mi crească inima - în varianta ei autohtonă - în piept: în sensul meschin în care dacă şi capra vecinului moare, chiar mai spectaculos decît a ta... Vorbeam, în numărul precedent, de fermecătorul oraş Ronda, cocoţat pe munţi, la o înălţime considerabilă. Şi nu doar atît: cu case albe, pline de balcoane care îl puteau întrece chiar pe al Julietei, cu diverse modele de grilaje şi înţesate de ghivece atîrnătoare; şi străduţe înguste, labirintice ad infinitum ce îi dădeau un aer de decor ingenuu şi aspirînd la perfecţiune. Aer car
