Horia Roman-Patapievici: "În anii lui târzii, Karl Popper obişnuia să spună, ca argument împotriva elitismului, că nu cunoaşte niciun criteriu raţional prin care ar putea distinge o elită de o clică".

Scrutată cu răceală, orice elită se dovedeşte a nu fi decât o clică. Întrebarea e: pentru că este clică sau pentru că se comportă ca una? Argumentul lui Popper poate fi înţeles în două feluri: în sens tare, el afirmă că orice elită chiar este o clică; în sens slab, el susţine că orice elită tinde să se comporte ca o clică. Nu ştiu, în absolut, sensul în care este adevărată butada lui Popper: sigur e însă că, după caz, ea pare a fi adevărată în cel puţin unul dintre sensuri. Iată una dintre situaţii.

Din populaţia unei ţări, cetăţenii cu drept de vot formează o elită, în raport cu ceilalţi, care nu au acest drept. Dintre cetăţenii cu drept de vot, cei care merg la vot (şi determină astfel rezultatul alegerilor) formează o elită, mai restrânsă. Într-un sens, este o elită conducătoare. Este această elită o clică? În sens tare, nu. Ar fi şi absurd, deoarece această elită nu poate oferi nimic „traficabil“: ea nu poate condiţiona în niciun fel ceea ce oferă de obţinerea vreunui privilegiu. Votul este expresia singurei forme de putere imposibil de corupt: chiar dacă poate fi cumpărat, acordarea lui nu conferă privilegiu. În sens slab, însă, da: elita celor care votează s-ar putea comporta, în principiu, ca o clică. Dar numai dacă votul ar pune-o în situaţia de a dobândi ceva de traficat ori de extorcat. Prin urmare, stimulentul de a deveni clică stă în exercitarea unui privilegiu. Or, cum privilegiul are ca singură raţiune de a fi exercitarea puterii şi cum a fi puternic înseamnă a putea abuza de putere, a avea putere înseamnă întotdeauna a putea dispune de ea după plac (chiar dacă potrivit legilor). Este cumva ca în definiţia dată de Carl Schmitt suver