Însoţită de victoria sportivă, victoria organizatorică a confirmat cele mai îndrăzneţe visuri ale Chinei. Rata de cîştig a uriaşelor investiţii, eforturile pentru asigurarea securităţii, exercitarea puterii în stingerea tuturor conflictelor şi reclamaţiilor care de-abia aşteptau vizibilitatea mondială pentru a se exprima, toate au fost răsplătite prin locul întîi ocupat în clasamentul neoficial pe naţiuni. Statul a plătit structura şi infrastructura sportivă, a supravegheat îndeaproape dotările turistice. Beijingul a fost o gazdă fără reproş pentru străinii veniţi să participe sau să vadă întrecerile şi o cameră de rezonanţă perfectă pentru glorificarea calităţilor sportive ale echipelor şi sportivilor din China.

Răscoala tibetanilor în luna martie, incidentele de pe parcursul european al flăcării olimpice, veştile despre arestarea unor disidenţi păreau să vestească accidente in crescendo pînă la spectacolul oficial ale cărui focuri de artificii toată lumea le aştepta. Vigilente, autorităţile chineze au ştiut să stingă toate eventualele focare de nemulţumire. Cînd Comitetul Olimpic a decis atribuirea Jocurilor Olimpice 2008 Beijingului, argumentul a fost cel de a oferi o ocazie Chinei de a se deschide spre lume, de a-i da prilejul să-şi îmbunătăţească dosarul privind drepturile omului. Se presupunea că deschiderea spre lume îi va împinge pe capitaliştii chinezi spre reforme şi pe autorităţile chineze spre transparenţă şi limitarea puterilor discreţionare. Numai că Beijingul nu avea nevoie de asemenea ocazii, avînd propria idee, bine consolidată, despre reforme. Ele au fost necesare atîta timp cît au reuşit să facă din China un jucător important în economia şi politica mondială. Un pas înainte spre democratizare ar însemna răscolirea problemelor sociale care la scara unei ţări cu 1,4 miliarde de locuitori ar putea duce la o catastrofă. Pentru Beijing a fost