Cum poate fi prelungit fără mimetism un stil muzeal inclasabil, marcat de singularitatea unui mare artist?

Sala dedicată "Hranei" completează, după opt ani de la moartea lui Horia Bernea, discursul tematic al MŢR pe care îl proiectase împreună cu Irina Nicolau şi echipa lor. După mine, ar fi fost mai cuminte ca realizatorii acestei ultime teme să meargă în cu totul altă direcţie stilistică, punîndu-se astfel la adăpost de orice reţetă epigonică. Ioana Popescu, Lila Passima şi colaboratorii lor au avut însă mai mult curaj. Ei au îndrăznit şi au izbutit să se mişte cu autenticitate în cadrul aceluiaşi limbaj muzeal, preluat nu epidermic, ci în sintaxa lui de profunzime. Ca pentru a-i contrazice pe cei ce susţineau că Horia Bernea făcuse din muzeu o "operă de autor" - în sensul subiectiv şi, prin urmare, relativ aleatoriu al cuvîntului - ei au dovedit că nu atît un "stil Bernea" le-a fost dat să asimileze în cei zece ani de participare la efortul lui, ci principiile unei muzeografii. Reuşita şi noutatea expunerii "Hrana care leagă" se datorează, după mine, faptului că ea nu lucrează numai potrivit acestor principii, ci, mai mult, le expune. Le expune cu oarecare apăsare, cu un discret radicalism, fără a le divulga explicativ. Printr-o suită de accente, printr-o anumită "intonare" a limbajului muzeal, acesta devine, el însuşi, suportul unei reflecţii asupra specificităţii stilului

MŢR, ajunge să îi dea vederii codul, liniile esenţiale. Care sînt aceste principii şi ce expresie primesc ele în sala "Hrana care leagă"?

E vorba în primul rînd de statutul obiectului în cadrul expunerii MŢR. El nu este tratat aici ca obiect izolat, ca piesă de artă, într-o perspectivă strict estetică. Nu este tratat nici ca element al unei reconstituiri de context ţărănesc (material sau ideologic), într-o perspectivă funcţionalistă. Obiectul apare ca element al unei logi