Înainte de ’89 sistemul de asistenţă socială aparţinea exclusiv statului. Statul avea grijă de toată lumea, fiecare se descurca cum putea. Nu existau ONG-uri, iar individul era îndeajuns de apăsat de grijile personale pentru a se mai ocupa şi de cel de lîngă el. În acest context, statul se prezenta ca un părinte grijuliu, gata să te ajute cu orice problemă ai fi avut. În practică, "personificarea" se spărgea în milioane de români care ştiau pe propria piele că dacă nu se ajută singuri, nimeni nu o va face. Dacă era vorba de calamităţi naturale, Statul apărea din nou pe frontispiciul milei şi compasiunii. Cînd aveau loc inundaţii, românii ne-inundaţi erau obligaţi să îşi doneze salariul pe o întreagă lună pentru ajutorarea sinistraţilor, donări care e greu de crezut că erau determinate de o reală compasiune şi care luau cu totul alt drum. După Revoluţie, asistenţa socială s-a dezvoltat pe apucate. România trecea printr-o perioadă de criză socială şi politică, iar legislaţia în domeniul asistenţei sociale pe care statul abia constituit trebuia să o asigure s-a înşirat aleatoriu de-a lungul cîtorva legislaturi, fără o coerenţă logică. În anii ’90, legislaţia privind drepturile sociale era minimală şi prost alcătuită, fiind mai mult încropită pentru a traversa perioada de tranziţie. Tentativele de descentralizare de după 1997 n-au făcut decît să cronicizeze această incoerenţă a sistemului, generînd mai multe probleme sociale grave, prin totala neimplicare şi justificare de tipul pasat mingea dintr-o parte în alta.

Legea 705, privind sistemul naţional de asistenţă socială, a fost adoptată în 2001 dorindu-se astfel începerea reformei în domeniul asistenţei sociale. Coordonarea la nivel central s-a făcut de acum piramidal, politica de asistenţă socială fiind coordonată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi realizată de mai multe instituţi