Acum un an de zile, locuitorii din Alexeni, o comună din Ialomiţa, au fost treziţi ca din amorţire. Vestea că ministrul Transporturilor de atunci, Radu Berceanu, intenţionează să amenajeze un aeroport în localitate a fost mai mult decît un vis devenit realitate. Cine mai spera ca după atîta amar de ani cineva din mai-marii Guvernului se va gîndi la viitorul halelor de unde se dădea tonul paradelor aviatice de la 23 August? Cine mai credea că porţile aeroportului se vor deschide iarăşi, iar cele 300 de oi, 16 puşcăriaşi, 12 javre şi 3 vite ce locuiesc acolo se vor muta, în locul lor urmînd să se instaleze iarăşi bunăstarea? Însă vremea gloriei aviaţiei dusă este şi ascunsă între smocurile de iarbă ce au invadat pista aerodromului. A trecut un an, şi nimic nu pare să se fi schimbat. Aceeaşi paragină, aceleaşi speranţe. Huruitul motoarelor începe să se îndepărteze încet şi sigur. Singurul lucru care a rămas neschimbat îl reprezintă poveştile şi legendele despre ruşii care au construit aeroportul, despre Ceauşescu şi călătoria spre Bucureşti în Moskviciul colonelului, despre furatul de pepeni în timpul zborului şi despre soldaţii care au căzut la datorie. Şi oamenii. Oamenii care au rămas neschimbaţi. La fel de temători cu privire la viitor, dar mereu, aproape mereu cu speranţa în suflet. "Noi muncim, sîntem dornici de treaba, dar dvs. ce spuneţi? Ce spun cei mai mari de la Bucureşti? Se face aeroport, au ba?"

Islazul nemţilor, aeroportul ruşilor şi pămîntul românilor

Primele măsurători pentru aerodromul din Alexeni le-a notat în caiet nea Ghiţoiu într-o dimineaţă geroasă de noiembrie 1951. Cine altcineva decît văcarul satului putea să ştie cel mai bine islazul comunal. Mulgea omul vitele liniştit în grajd şi umplea din ugerul generos al vitelor căldarea din tablă, cînd a venit comandorul cu patru ingineri, peste el. Timp de două luni, bărbaţii au tot