Am descoperit cu mare uimire, dar şi cu nemăsurată satisfacţie, că marile nume din cultura universală nu prea fac multe parale în faţa cititorilor români. Lumea s-a schimbat de cînd Televiziunea Română nu mai emite doar două ore pe zi, ci 24 din 24, ba mai mult, există şi cablu, dar şi de cînd capitalismul şi anticomunismul au învins în doar două zile toate obişnuinţele noastre de pînă în 1989. Lumea nu se mai bate pe Mircea Eliade şi pe Marin Preda, pe Adrian Păunescu şi pe Love story de Segal (parcă Erich era numele lui mic), ci are alte priorităţi şi oportunităţi. Vrea să trăiască bine, ceea ce nu e chiar rău. Avem alte vedete ale zilei, alte modele şi, de ce nu, alte idealuri. Doar cu cultura nu e de joacă, ea rămîne eternă. Numai că şi aici mai apar noutăţi. Şi surprize, surprize, fel de fel. Ce Shakespeare, ce Dante sau Socrate, ce Michelangelo sau Beethoven, dacă-i avem pe Ronaldinho, Irinel Columbeanu şi Madonna, pe Paris Hilton, Mihaela Rădulescu sau Gigi Becali, care vrea şi el să aibă banca lui ca să nu se mai pomanagească la alţii – „Dă şi mie două milioane de dolari că mă duc să fac cumpărături la «Roberto Cavalli» şi vreau şi pantofi mai moi Manolo Blahnik, că au început să-mi crească monturile…“ –, nu lungim aceste consideraţii pasagere, ce se vor doar simple observaţii ciupite şi adunate din viaţa noastră de zi cu zi. Poate că situaţia este identică şi la Buenos Aires, Madrid, Istanbul, Paris sau chiar şi la Moscova, care nu crede în lacrimi, ci în bombe şi grenade (paranteză, că tot am fost în plină Olimpiadă, un ascultător întreabă la Radio Erevan, cu nedisimulată inocenţă: „Care sînt probele favorite ale sportivilor ruşi?“, la care ştiutorul şi bine informatul post de radio din Caucaz răspunde clar şi limpede: „După informaţiile noastre, 20 de kilometri tancuri şi aruncarea cu rachete…“; închidem paranteza, că nu se ştie pînă unde ajung trup