Dragul meu, la 40 de ani de cînd ai fost conceput simultan cu invadarea Cehoslovaciei - ruşii fiind şi azi (21 august 2008) în Georgia - m-am gîndit să-ţi povestesc un film ceh pe care l-am văzut tot pe atunci, Lumină intimă a lui Ivan Passer. Poate că mai ţii minte tradiţia noastră, instaurată de tine, ca de ziua ta cel mai frumos cadou să fie, din partea mea, povestea unui film care mi-a plăcut.

L-am văzut la Cinematecă, eram 15-20 de persoane, două-trei au plecat după un sfert de oră, cei care am rămas pînă la sfîrşit, ne-am ridicat într-o tăcere de confesional şi am ieşit privind în jos, cu liniştea şi seninătatea menuetului lui Boccherini între două canonade. Nu forţez deloc: nici o secvenţă a filmului - absolut niciuna! - nu se desfăşoară fără muzică, melodia fiind lumina noastră intimă. (Azi-dimineaţă mi-am pus un Richter, la Praga, atacînd "Furtuna" beethoveniană). Un violoncelist soseşte de la Praga ca să dea un concert cu orchestra amărîtă din acel orăşel oarecare. El va fi găzduit, împreună cu prietena lui, de un vechi coleg de Conservator, om cu familie şi casă grea, copleşit de grijile mărunte, agasante, care toate la un loc formează acea "a doua cădere din rai - căderea în cotidian", cum o numeşte Heidegger, niciodată prezent în certurile noastre, cîte au fost - şi au fost, nu glumă. (Nici Gluma lui Kundera nu ţi-am dat-o bibliografie obligatorie, rău am făcut, mi-o trimisese maică-mea, de la Tel Aviv, în franceză, am fost printre primii din Bucureşti care am citit-o... Pe atunci nu vroiam să fac multă politică antistatală cu tine, să nu te tulbur mai mult decît o făcusem cu Lucien Leuwen, dacă-ţi aminteşti...) Filmul e ziua petrecută de violoncelistul praghez, aici, la margine de lume, printre oameni derizorii, printre evenimente minore - de la o înmormîntare la masa de prînz, de la masa de prînz la siestă şi apoi la somnul de noapte. Oameni