Mona Muscă a anunţat, duminică, într-o conferinţă de presă, că nu va mai candida pentru viitorul Parlament, nici la vreun partid, nici independentă: „Nu sînt membră a nici unui partid. M-am retras din viaţa politică fără intenţia de a reveni în alegeri“. Justificarea: „Mi-am pierdut încrederea în modul în care funcţionează în România instituţii ce ar trebui să asigure identitatea unui stat: Parlamentul, Guvernul, Justiţia“. Şi adaugă: „Nu pot să candidez pentru a mă integra într-un sistem în care nu mai cred“. Dacă anunţul nu era urmat de justificarea cusută cu aţă albă, probabil că Mona Muscă ar fi dobîndit stima noastră. Necandidatura sa era un gest firesc şi necesar. Ar fi oferit un pilduitor exemplu altor informatori – ar fi impus o anume penitenţă, o tăcere şi o recluziune prea puţin obişnuite în „spaţiul mioritic“. Un simplu anunţ ar fi fost suficient. Ar fi arătat că a învăţat ceva în cei doi ani de cînd CNSAS a acuzat-o de „poliţie politică“. Numai că Mona Muscă aruncă „vina“ de a nu mai candida către alte instituţii, către sistem. Altceva şi alţii sînt răspunzători de faptul că ea nu mai candidează. Problema nu este la ea, ci la sistem. Ea, probabil, ar fi vrut să candideze, dar alţii sînt nerecunoscători. Aşa că mai bine reluăm şlagărul cu Parlamentul care nu mai funcţionează cum trebuie, cu Justiţia care este blocată şi coruptă etc. Există în retragerea Monei Muscă (în necandidatura sa) şi ceva sublim, dar şi ceva abject. Sublimă este puterea de a face pasul îndărăt, de a nu forţa simpatii şi iertări, de a părăsi o corabie pe care memoria e scurtă, iar compromiterile – la modă. Retragerea sa ar fi putut fi exemplară dacă i-ar fi invitat şi pe alţii – cum mult mai profunde legături cu Securitatea – să nu candideze. Gîndiţi-vă cum ar fi sunat o invitaţie a Monei Muscă adresată domnilor Voiculescu, Merce, Vadim şi Păunescu, toţi actuali parlamentari,