Pe 27 august 1944, Pavese nota în jurnal: „Il grande compito della vita è giustificarsi“. E o propoziţie destul de ambiguă. O putem înţelege ca „Sarcina cea mare a vieţii este să se justifice“, sau ca „Sarcina cea mare a fiecăruia este să-şi justifice viaţa“. În prima lectură, trimiterea religioasă este mai pregnantă. În a doua, enunţul pare mai specific, referindu-se nu la viaţă în general, ca operă divină, ci la existenţa fiecăruia. Cu siguranţă, prima accepţiune este cea mai apropiată de gîndul lui Pavese care, în aceeaşi zi, un rînd mai jos, scria: „A se justifica e a celebra un rit. Întotdeauna“. Asta după ce, cu o zi înainte, scrisese prima propoziţie pe dos: „A celebra un rit înseamnă a se justifica“. Aici, justificarea trebuie înţeleasă ca legitimare, îndreptăţire la existenţă. Că prima interpretare e cea bună o confirmă şi prima notaţie din 1945, pe 9 ianuarie, cînd, făcînd bilanţul anului abia încheiat, Pavese scria, discutînd cu sine, aşa cum adesea o face în jurnal: „An straniu, bogat. Început şi sfîrşit cu Dumnezeu [...]. Ar putea fi cel mai important an pe care l-ai trăit. Dacă perseverezi în Dumnezeu, desigur“. Înapoi la anul 1944. Pe 29 august, după ce pe 28 nu notase nimic în jurnal, completează enunţurile de dinainte şi aruncă sentinţa finală: „Numai unicitatea justifică, valoarea absolută care ne plasează deasupra tuturor contingenţelor“. Un punct de vedere foarte creştin, îmi atrage atenţia A. Dar mie mi se pare numai foarte orgolios. Înspăimîntător de orgolios. Cum se împacă orgoliul nemăsurat cu spiritul religios? Nici o contradicţie, îmi explică A.: mîndria deşartă este patima cea mai temută, dar şi cea mai subtilă. Are, probabil, dreptate. Oricum, e clar că Pavese nu are în minte unicitatea reprezentată de orice viaţă: dacă ar fi aşa, fiecare ar fi pe deplin justificat, fără să mai aibă nimic de făcut. Or, Pavese era scriitor, măcinat