Risc|m reputatul loc comun conform căruia ultima carte e şi cea mai bună. Ne referim la Poeme de pe malul stâng (Editura Aius, Craiova, 2007, 120 p.) de Ioana Dinulescu. Chiar din primele trei versuri ale întâiului text ni se confirmă rezistenţa în postmodernitate a metaforei: "Lacrimi de sticlă mărunţită/între dinţii discursului meu/despre Dumnezeu." Poeta pendulează între dialogul şi corespondenţa cu cel Atotputernic, cu îngerul "gardian" Ion, şi epica realistă ce developează climatul craiovean şi domestic, cu petele de culoare aferente (dintre blocul 13 şi 13 bis), trăită pe fundalul unei singurătăţi elegiace căreia doar rugăciunea şi umorul amar sau incisiv îi vin de hac în chip homeopatic: "Doamne şi Tu, nu mă mai lua în balon,/nu mai face mişto de mine/de parcă-ai fi jăndarul de la colţul străzii,//motanul vecinei de la nouă, alter-ego-ul meu hlizitor!/Uite, e dimineaţa devreme,// e Mai, e pragul lui Cireşar,/ macii au înviat în poala Ta/ după ploaia de azi-noapte,// şi gardienii de la colţul străzii/par mai tineri ca Tine/, au obrazele/spălate, stau de vorbă civilizat,// occidental, cu ţiganca Mercedeza,/o lasă să le ghicească în palmă/sfârşitul lumii,// o imploră spăşiţi să le fluture/cele 666 fuste de mătase/peste epoleţii lor de aţă chinezească".(...).

Tonalitatea dominantă a cărţii este dată de străvechiul motiv fugit irreparabile tempus (de la Vergilius la Apollinaire) ce ne dezminte brutal sentimentul că suntem nemuritori. Fuga ireversibilă a anotimpurilor şi a timpului amprentează indelebil frumuseţea şi "sângele azuriu", devenind un laitmotiv aproape tragic: "Cui i-aş spune eu da,/ în noaptea aceasta primitoare/şi caldă ca propriul meu pântece/ofilit,//dac-ar fi să mă întrebe vânatul/cel fără de preţ/unde s-au ascuns umerii, şoldurile, sânii captivi în bluza de vară/de acum o mie de ierni şi mai bine?"

Odată ofilită aura tinereţii