DeŞi ar vrea să fie un studiu argumentat, volumul G. Călinescu în autoportret, semnat de Elvira Sorohan e, în cea mai mare parte a sa, un text pur demonstrativ, o pledoarie pentru un creator care, în opinia autoarei, a fost "scos de pe tabla culturii" de "complexaţii" de ieri şi de azi.
Justificativă prin contraste, cartea Elvirei Sorohan acordă parcă o mai mare importanţă contemporanilor suficienţi, rău intenţionaţi, obtuzi, diagnosticaţi cu "psitacism" etc. decît lui Călinescu însuşi. În loc de un veritabil Călinescu "par lui-meme", avem aici aproape un pamflet dedicat neinspiraţilor "condeieri" postrevoluţionari. Proletcultismul de ieri faţă-n faţă cu proletcultismul de azi.
Aşa să fie oare? De unde pornesc revolta şi supărarea comentatoarei? Nu cumva dintr-o greşită înţelegere totuşi a mişcărilor literaturii după o perioadă extrem de fixă şi nepermisivă?
Valurile de revizuiri ce s-au succedat după '90 încoace n-au făcut altceva decît să ilustreze ideea că receptarea este un proces subiectiv, variabil de la o epocă la alta, de la o generaţie la alta. Aproape un truism, nu?
Literatura română e plină de discontinuităţi şi rupturi, fără multe etape aşezate cuminţi, ci, în general, arse, din motive ideologice sau de sincronie - forme de recuperare a multor handicapuri, istorice sau structurale.
Faptul că, după '90, s-a vorbit mult şi pe tonalităţi diverse despre compromisurile intelectualilor n-a însemnat şi micşorarea valorii estetice a operelor lor. E firesc totuşi ca fiecare etapă să-şi reordoneze valorile, să se revendice de la ceva şi să refuze direcţii pentru care nu are afinităţi. A trecut însă destul de cînd revizuirile ocupau primele pagini ale revistelor literare. Vociferările şi excesele s-au stins de la sine, subteran , lucrurile s-au mai aşezat. O mutaţie estetică fundamentală nu s-a produs, nici u
