Dupa ce ne-a uimit in 2003 cu aventurile subacvatice ale pestelui-clovn Marlin, pornit in cautarea fiului sau Nemo, Andrew Stanton nu putea sa schimbe mai mult directia: actiunea din "Wall-E", ultima lui animatie, se petrece in 2700, personajul principal este un robot, iar primul dialog uman apare de-abia pe la minutul 40.
Laudat si ras-laudat de presa internationala, robotelul Wall-E, ramas sa compacteze deseurile ce acopera Terra dupa secole de consumerism nesabuit, este categoric unul dintre cele mai simpatice personaje din universul Pixar (care nu duce deloc lipsa de asa ceva). Filmul lui Stanton reprezinta si cateva pariuri castigate: o animatie SF, si inca o animatie SF fara dialoguri, ceea ce punea mari probleme de marketare studiourilor. Cu toate acestea, "Wall-E" este un film de familie excelent, cu un mesaj extrem de "sanatos" si foarte "verde", iar problema lui principala nu este lipsa dialogurilor, ci... prezenta lor.
Cat timp Wall-E cutreiera un oras sugrumat de gunoaie si maturat de furtuni iscate din senin, este totul in regula. Animatorii Pixar ii pun robotelului in piept o inima imensa, care bate contagios. Cand apare EVE, o sonda trimisa de oameni, acum exilati ultraconfortabil pe nava spatiala Axioma, bataile se intetesc, iar la coltul ochilor n-am baga mana in foc ca n-or sa apara lacrimi: intre prapaditul, prafuitul, anticul Wall-E si hiper-moderna EVE rasar literalmente scantei. Brusc, animatia devine un film de dragoste in toata regula, iar melodia din muzicalul "Hello, Dolly", ascultata si ras-ascultata de Wall-E pe un iPod (da, care functioneaza si peste 700 de ani), devine cantecul celor doi. Pana la urma despre ce este vorba in cantec/film? Despre un pusti dintr-un orasel uitat de lume care viseaza sa sarute o fata...
Si totul ar fi fost foarte bine daca EVE n-ar fi fost chemata pe Axioma. Wall-E o urmeaza si iata ca pasim
