Stau pe malul “Geraiului”, la Islaz, şi scrutez zarea. Zarea e moale şi blajină, tremurătoare. În depărtare, apa misterioasei Dunări luceşte dintre zăvoaiele de sălcii pletoase.

Stau pe malul “Geraiului”, la Islaz, şi scrutez zarea. Zarea e moale şi blajină, tremurătoare. În depărtare, apa misterioasei Dunări luceşte dintre zăvoaiele de sălcii pletoase. Iese din loc în loc şi se piteşte iarăşi în desişul pădurii întunecate. O joacă de-a v-aţi ascunselea în curgerea spre sărăria mării. E tăcută şi îngîndurată Dunărea aşa, văzută de la distanţă. N-are vreme să dea ocol pe izlazurile încă necotropite de dogoarea verii. Mai jos, la gura Oltului, fluviul se lăţeşte neverosimil şi se poticneşte în bulboane şi vîrtejuri ameţitoare. Se zoreşte să taie cîmpiile valahe, după ce atîta amar de vreme s-a chinuit în strînsoarea munţilor cosmopoliţi. Aduce cu ea valuri de spumă şi trunchiuri putrezicioase de copaci dezrădăcinaţi. La un moment dat se răsfiră în două braţe lăbărţate şi înconjoară o insuliţă gătită cu-o ie verde de plop. Pe deasupra defilează cîrduri de cormorani şi raţe sălbatice. Păsările zboară uşor în bătaia vînticelului stîrnit de apa vijelioasă şi-şi întind aripile, plutind aidoma unor zmee de puf. Dincolo de fluviu se înalţă pieptiş peretele calcaros al Bulgariei. Cogeamitea ani, în copilărie, am crezut că ţara vecină se reduce doar la acel zid alburiu şi deloc prietenos; că în dosul lui nu mai e nimic. Şi, de aceea, îmi imaginam că locuitorii meleagului vertical trăiesc asemenea alpiniştilor, spînzuraţi de cordelinele agăţate de stîncile semeţe.

Amurgul coboară pe malul Geraiului deodată cu stolurile gureşe de grauri. Înspre Gîrcov, văzduhul s-a împurpurat şi e brăzdat de dîre liliachii. Peste satul abia desluşit la orizont scapătă soarele luncii, rotund şi miezos ca o pătlăgea uriaşă. Lunecă domol în culcuşul pămîntos şi dispare