Sunt veri binecuvântate. Ca cea de la Avignon din anul acesta. Vară a împlinirii. Ediţia 2008 a oferit o imagine complexă? şi constant derutantă? a scenei moderne care, de astă dată, a propus nu doar pariuri radicale, ca în alţi ani, ci şi împliniri esenţiale. De aici provine diferenţa. Exigenţa celor doi directori, Vincent Baudriller şi Hortense Archambault, a rămas mereu aceeaşi, dar acum spectacolele prezentate i-au adus confirmarea deplină.

Sub semnul lui Dante

Romeo Castellucci a fost unul din cei doi artişti asociaţi ai Festivalului. Plastician şi om de teatru, el şi grupul său Raffaello Sanzio au propus forme vizuale inedite, forme orfane; îmi place să le numesc, căci ele sunt inedite, ireductibile la un singur domeniu, teatru sau arte plastice. Forme stranii, vizibile niciunde altundeva. Acum el a realizat adevărate poeme plastice inspirate de Divina Comedie.

Infernul în Curtea Palatului Papilor debutează prin apariţia solitară a artistului care-şi spune numele, apoi îşi pune un costum de protecţie în timp ce o haită de cîini negri se năpustesc asupra lui. Secvenţă violentă. Intrare în infern la persoana I : Castellucci se asimilează lui Dante. Experienţa canonică a marelui italian se converteşte în experienţă biografică unde, ca şi în celebra expediţie, etapele se succed, unele mai teribile ca altele. Copii închişi intr-o cameră de plastic transparentă, un pian în flăcări, imagini intense şi memorabile dar Castellucci inversează demersul dantesc şi coborîrii originale îi opune ascensiunea vertiginoasă, realizată sub ochii noştri, a unui alpinist ce escaladează zidul accidentat al Palatului Papilor. Nu atît performanţa, cît sensul ei contează : ceea ce la Dante e avansare spre jos, infern profund, aici devine şansă de înălţare. Durerea e pedeapsă, dar în acelaşi timp şi perspectivă de ameliorare. Acesta e sensul pe care