Al Doilea Razboi Mondial a adus Romaniei, dincolo de cei 92.620 de militari care au murit pe front, disparitia a 367.976 de militari, multi cazuti prizonieri. Practic, in perioada 1941-1953, prizonierii romani au lucrat in mine, au sapat drumuri in piatra (batranii din Erevan (Armenia) le sunt si acum recunoscatori. ..). Repatrierile au inceput dupa ce Romania a semnat Conventia de Armistitiu, la 11 septembrie 1944, cand s-a stabilit ca aveau sa fie eliberati mai intai prizonierii din lagare si abia apoi cei care efectuau diferite munci. Insa, pana in 1947 au fost repatriati numai 94.299 de prizonieri (89.696 din URSS si 4.603 din Occident). Repatrierile au continuat, cu intensitate redusa, ultima fiind consemnata in 1953. Daca luam in considerare aspectul ca, in prezent, Rusia are in evidente 50.000 de militari romani morti in prizonierat, iar Ucraina alti 15.000, reiese ca 208.677 de militari au murit in prizonierat fara a fi inregistrati sau, efectiv, au refuzat sa fie repatriati, intemeindu-si noi familii, asa cum a fost cazul celor care au fost internati in lagarul din Karaganda (Kazahstan).
Prizonierii repatriati nu au fost lasati la vatra imediat. Acestia treceau, obligatoriu, prin Comisia Centrala de Repatrieri, condusa, in 1952, de general-maiorul Th. Petruc. Comisia avea rolul sa-i determine "sa aiba o justa orientare politica", aplicand practic "invatatura marxist-leninist-stalinista", conform generalului amintit. Comisia a amenajat la Sighet (jud. Maramures) un camin, punand la dispozitia repatriatilor ziare, brosuri si reviste. Modul de comportare in camin a fost stabilit prin instructiuni scrise, reglementandu-se "dormitul, baia, vizita medicala, programul de educatie". Regulile se afisau si se prelucrau cu toti noii sositi. In ceea ce privea programul de educatie, acesta consta din prelucrari dupa Constitutia R.P.R., sau Codul Muncii si prezen
