Iubite domnule Odobescu,

Nădăjduiesc că surpriza iscată de primirea acestei scrisori n-o va depăşi pe aceea a lui Horaţiu sau Boileau cînd au primit, în tărîmul de dincolo, cîte o epistolă din partea lui Voltaire, nici pe aceea a lui Voltaire la epistola lui Grigore Alexandrescu. Hotarul dintre cele două meleaguri n-a fost, cum se vede, o piedică de netrecut, aşadar propria mea îndrăzneală, Si parva licet componere magnis1, ar putea dobîndi oarecare îngăduinţă. Mă grăbesc să mai spun, spre a-mi întări curajul, că ziua de 10 noiembrie, pe care domnia ta, iubite domnule Odobescu, ai ales-o în 1895 ca să părăseşti această lume, este totodată aceea care, în 1932, mi-a servit mie pentru a pătrunde în ea. Astrologii ar putea diserta îndelung asupra unei atari suprapuneri. Nu am, din păcate, priceperea necesară, dar faptul în sine mă tulbură, dîndu-mi senzaţia unei punţi inefabile, unei tainice şi subtile învecinări. S-a întîmplat apoi, ca student al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, să petrec ore numeroase şi fertile pe băncile amfiteatrului "Alexandru Odobescu", ocrotit cu nobleţe de un portret al domniei tale. Mai tîrziu, ca profesor al aceleiaşi facultăţi, portretul îmi veghea exerciţiul didactic şi mă ajuta să-i pilesc asperităţile, evocîndu-mi constant versurile lui Horaţiu, citate în Psevdo-kinigheticos:

Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci,

Lectorem delectando pariterque momendo2.

Se spune că oamenii nu dispar definitiv decît atunci cînd dispar toţi aceia care îi cunoscuseră. Am avut, iubite domnule Odobescu, un contemporan comun, care a făcut să circule dinspre domnia ta spre mine emoţia unei întîlniri aproape directe: pe poetul Tudor Arghezi (1880-1967). Avea şapte ani şi era şcolar într-a-ntîia primară atunci cînd i-ai vizitat clasa, ca director al Şcolii de aplicaţie a institutorilor. Tema lecţiei: ilustrarea sistemului