S-au împlinit deja cincisprezece ani de cînd multe instituţii din România, indiferent de natura activităţii lor şi de locul pe care îl ocupau în conştiinţa publică, s-au trezit dintr-o dată fără stăpîn, ba, chiar mai mult, libere de a-şi renega deschis tradiţionalele şi îndoctrinatele foruri tutelare. Printre acestea, un avantaj net l-au avut uniunile de creaţie, în primul rînd datorită faptului că membrii lor erau ei înşişi persoane publice şi firi contestatare, personalităţi bine exprimate şi, nu în puţine cazuri, lideri de opinie incontstabili şi purtători ai unei adevărate mitologii. Într-un fel sau altul, acest comportament, în stare de libertate, al uniunilor, transmitea un anumit mesaj către creaţia însăşi, către fiecare membru în parte şi chiar către publicul larg care se obişnuise deja să descifreze în această zonă începutul unor promisiuni. În condiţiile unei asemenea decomprimări ideologice şi ale unei reale şi abrupte libertăţi de manifestare, Uniunea Artiştilor Plastici şi-a proclamat insurgent identitatea atît prin debarcarea pictorului de curte Viorel Mărginean din funcţia de preşedinte, cît şi prin ieşirea niţel ţîfnoasă şi ostentativă din schemele Ministerului Culturii, în fruntea căruia nu se mai găsea, de această dată, Suzănica Gîdea, ci Andrei Pleşu, unul dintre cei mai legitimi membri ai U.A.P. şi unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai României. Pînă la un punct, între noul statut al Uniunii şi manifestarea publică şi profesională a artiştilor plastici nu a fost nici un fel de clivaj. Atît Uniunea cît şi artiştii trăiau în aceeaşi euforie, se raportau solidar la acelaşi patrimoniu, visau în comun spaţii, ateliere, achiziţii, expoziţii în străinătate, materiale bune şi tot ceea ce, prin funcţiile lui temeinic verificate în timp, imaginarul mai putea furniza. Dar de la acel punct încolo, lucrurile s-au schimbat fundamental. Intre Uniune şi