Oamenii zîmbesc pretutindeni, iar zîmbetul rămîne cea mai directă manifestare de prietenie faţă de un cunoscut sau, mai ales, faţă de un necunoscut: înaintea unui cuvînt sau a unei interjecţii ce înlocuieşte fraza întreagă, poate apărea, complement salutar, zîmbetul. Departe de a fi o primă etapă către rîs, zîmbetul se transformă de multe ori în contrariul rîsului. Pentru că rîsul, manifestare exclusiv umană, este rezumatul şi concluzia unei întîmplări, a unei istorii, a atitudinii în faţa vieţii, a entuziasmului ori chiar a disperării; nu e niciodată inocent, ci urcă la suprafaţă din străfunduri, antrenînd întreaga fiinţă. Pe cînd zîmbetul, comun oamenilor şi altor fiinţe, este o introducere, o luare de cunoştinţă, o prefaţă la ceva. E un act iniţial, nu unul final, deschidere, nu închidere.

E greu de mimat rîsul: de aceea, un rîs forţat zgîrie urechile, sună fals, se apropie de indecenţă, ca şi hohotitul exagerat. Puţini îl încearcă, iar cei care îndrăznesc o fac pe socoteala lor, pentru că ceilalţi îi condamnă sau îi dispreţuiesc. Pe cînd zîmbetul... Chiar dacă ulterior nu-ţi vor comunica nimic, mulţi se opresc la gestul iniţial, la abordarea simpatică, la manifestarea bunăvoinţei pentru bunăvoinţă.

Dar această formă solară de relaţie interumană nu e nici ea ferită de distorsiuni. în lumea noastră, zîmbetul-promisiune neonorată e mult mai răspîndit decît cel autentic: el a devenit zîmbetul profesional, zîmbetul studiat, zîmbetul funcţionarilor, al politicienilor şi al actorilor de cinema; este zîmbetul în spatele căruia nu se ascunde nimic. Tocmai pentru că reprezintă falsitatea absolută, nu se dobîndeşte în mod spontan, ci în urma unor îndelungate exerciţii. Performanţă primordial fizică, uneori la fel de greu de obţinut ca şi ridicarea halterelor, el a devenit astăzi obligatoriu pentru zone tot mai întinse ale societăţii, direct dependente d