Istoric literar cu o susţinută activitate, aparţinînd generaţiei subsemnatului cu care s-a întîlnit în calitate de coleg puţin mai tînăr în sălile Universităţii din Cluj într-un moment de care mă desparte o melancolică distanţă de peste o jumătate de veac, Mircea Popa ne oferă încă o carte, de astă dată închinată raporturilor lui Lucian Blaga cu contemporanii săi. Ne vom opri acum asupra unui capitol al raporturilor în cauză, "într-un cîmp de manifestare pe care îl bănuiam într-o oarecare măsură interzis", şi anume polemica. Într-adevăr confruntarea polemică pare inadecvată imaginii abstrase, oarecum hieratice sub care ni se înfăţişează autorul Spaţiului mioritic. La marile-i altitudini la care a înţeles a-şi fixa viziunile, la ce bun zarva patimilor proximităţii, agitaţia unor inevitabile inadecvări epocale? Şi totuşi, Blaga n-a ezitat a riposta contestatarilor săi, cu o vervă adesea corozivă, cu o energie aneantizatoare a ceea ce i se părea a fi rea-credinţă, postură care-l aşează în rîndul poeţilor-pamfletari ai literelor româneşti, Eminescu, Macedonski, Tudor Arghezi, Ion Barbu. În mai mare măsură decît la unii din aceşti înaintaşi remarcăm în pagina sa o structură de idei, o stringenţă logică proprie mentalităţii filosofice ce-l apropie, după cum notează Mircea Popa, de procedeele maioresciene. }îşnirea umorală, apelînd la un verb sarcastic ce nu-şi pune oprelişti, e coroborată de o tactică a inteligenţei care urmăreşte obiective precise, acordînd textului un desen raţional. Vînînd contradicţiile adversarilor, Blaga ţine în chip deosebit la exactitatea terminologică, ce posedă pentru el semnificaţia unui imperativ categoric, interogîndu-se: "Dar întrebuinţarea unor termeni, de altfel intraţi din plin în circulaţia curentă, e oare suficientă ca să pecetluieşti pe cineva drept fenomenolog? În modul acesta alţi ideografi ar ajunge repede la rezultatul că sunt spino