Sincer să fiu, până acum numele lui Aurel Leon nu însemna nimic altceva în cunoştinţele mele decât o semnătură oarecare din revista ieşeană „Cronica“, în anii ’70-’80 ai veacului trecut. Sursa: Sorin Antonescu
Pus acum în faţa masivului tom (peste 800 pag.) de evocări - „Umbre“ - apărut la Editura Pisica Neagră (sic) din Iaşi, cucerit fiind de şăgălnicia picantă, bonomia înţelegătoare, sagacitatea şi ludicul epicureu al autorului, m-am avântat spre dicţionar ca să văd ce şi cum.
Aurel Leon (1911-1996) a făcut studii (neterminate) de drept (1934-1937) şi actorie (la clasa Agathei Bârsescu), a făcut gazetărie cât cuprinde (între altele, la „Opinia“, 1935-1939, „Prutul“, 1939-1944, la „Drapelul“ şi „România liberă“, din anii 1945- 1950, şi în fine la „Cronica“, din 1966 până la pensionare), a publicat schiţe, povestiri, romane (inclusiv maculatură de propagandă socialistă, precum „Din pridvor“, 1962), dar opera lui cea mai însemnată sunt cele şase volume de tandru paseism intitulate „Umbre“, tipărite între 1970-1991 şi reunite în cartea de faţă.
Tot ce ştim că făcea farmecul boemei ieşene - muzele de la Bolta Rece, chefuri îndelungate, epigramism strălucitor, duioşii, melancolii, reverii, aleanul Copoului, vinişor dulce, iatacuri, cafenele, dueluri verbale de calamburgii împătimiţi, cearcănele moştenirii eminesciene, blazonul copleşitor al „Junimii“ şi al omnipotentei masonerii sadoveniene, verva lui Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Topârceanu şi iubirile Otiliei Cazimir, Chiriţa lui Miluţă Gheorghiu, hedonismul lui Ştefan Ciubotăraşu, socialismul, gherismul, xenofilia şi sămănătorismul, cercul „Vieţii Româneşti“, istorii de barou, de scenă, cerdac şi iatac - defilează cu şarm de-a lungul celor peste două sute de nume şi întâmplări - cu români, aromâni, armeni, evrei, greci, ţigani şi încă alţii - evocate aici. O trupă de actori ambulanţi,
