Să nu lăsăm să se-nvechească plicurile-n tolbă, peste care straturile recente se înmulţesc şi peste vară, vară care, caniculară ori inundată crâncen, rezervă, totuşi, poeţilor consolarea scrisului. între romanţă şi rugăciune, în fiecare text regăsindu-se accente corecte fie minulesciene, stănesciene, fie câte-o adiere păunesciană, dar şi câte-un vers izbutind să fie extras din simţirea proprie autorului, iată această Romanţă inversă urmărind în memorie reziduuri lirice din lecturile autorului: "Tu crezi c-a fost ceva vreodată?/ Eu cred c-a fost doar ce-am putut să fim/ Iubire cu puterea prescurtată/ Şi fericire într-un vin pelin.// Tu crezi c-a fost o blândă-alăturare/ Eu cred c-a fost doar un potop de spini/ Plecata mea cu soarta din cărare/ Te răscolesc la mine să te-nchini// Şi te mai rog în noaptea presupusă/ Să mă înşeli cu gândul ce ţi-l las/ Şi să mă-ntrebi cu glasul lângă uşă/ - Tu crezi că e iubire ce-a rămas?" Sau, în compunerea Alb, de pildă ce i-am putea iarăşi reproşa autorului? Chiar nimic: "Oameni de zăpadă/ Ce erau pe-o stradă/ în grădina sufletului meu,// Lăsaţi să-nflorească/ Floarea ce-o să nască/ Chipul zămislit de Dumnezeu.// Şi când noaptea vine,/ Tu, să strigi în mine/ Şi-al tău ţipăt să-l aud mereu". în Ascuns, într-o vedenie, satisfacţia de a-l surprinde pe Dumnezeu neputincios ca un om: "Doamne, cât de mult îţi iubesc încercarea!" în fine, această "noapte de paşi" din miezul celei de a doua chemări, ca şi sărutul pe talpa iubitei cu care aceasta nu se îndură să-l calce - versuri din vara aceasta ori din veri mai vechi, unde poetul îşi apără tenace o formă gramaticală bizară, preferând subţioarei subsorul, şi gata! (Dan Minoiu Ploieşti) *Despre oboseala trecerii timpului în privirile, în ridurile femeii care cu modestie îşi aduce aminte până la urmă de singurătate, după ce a iubit, după ce a născut, după ce a pierdut speranţa. Temele femeii c