- "Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, bărbaţii cu ţepi de oţel implantaţi în vârful capului, păpuşile gonflabile şi copiii precoci? De ce te plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute înainte de-a te naşte?"

- Dragă Cristian, astea-s doar câteva întrebări la care nu am găsit încă răspuns, poate dacă l-aş fi găsit n-aş mai fi scris. Rămâne doar senzaţia, pe care s-ar putea s-o aibă mulţi oameni, chiar dacă nu o exprimă, senzaţia că nu te integrezi în peisaj, că nu-ţi găseşti locul într-o lume din ce în ce mai nebună. Oricum, poezia nu e făcută să dea răspunsuri decât indirect, prin ricoşeu.

- Să vedem puţin cum a fost cu începutul în literatură. Cum s-a întâmplat şi cum e să faci casă bună cu ea?

- Cu literatura, am avut dintotdeauna o relaţie specială, o relaţie de iubire necondiţionată. Din copilărie, îmi plăcea foarte mult să citesc. Lecturile mele, destul de dezordonate, erau pe principiul delectării, al unei plăceri absolute, care ţinea de răgaz, de intrarea într-un timp special, după cum scria Mircea Eliade. În plus, literatura era o compensaţie pentru lumea sordidă a comunismului, în care trăiam cu toţii. Dincolo de asta, descopeream universuri diferite, descopeream lumi, poveşti, moduri de a spune şi de a se spune pe sine care mă ajutau să-mi canalizez imaginaţia şi să mă raportez altfel la ceea ce trăiam, experienţe care de multe ori nu erau dintre cele mai fericite. Aşa că fără să-mi dau seama, am început să inventez poveşti, pe care i le spuneam sorei mele Mary, înainte de culcare. Trebuie să-ţi spun că nu le-am scris, nu le-am notat niciodată. Era doar un mod al nostru de a strânge rândurile, era ceva numai al nostru. Oricum, din ceea ce ni se cerea la şcoală, compunerile şi povestirile îmi ieşeau cel mai bine. Îmi pare rău că