A doua zi după ce a deschis restaurantul, Fănică s-a dus la plimbare pe jos, prin oraş. Era după amiază, frig şi plouase. Pe strada principală, cam pustiu. Poliţistul Pomenea care îşi făcea rondul, nişte cîini, un căruţaş cu lemne, cîţiva copii care se întorceau de la şcoală şi un bărbat în costum de vînător, într-o birjă. Hotelul Traian, prăvălii mici, o farmacie, două brutării la cîteva sute de metri distanţă una de cealaltă, primăria, sala de baluri şi de întruniri a oraşului, două cîrciumi, judecătoria, un atelier fotografic, încă un hotel, geamia, iar printre ele case şi mai aşa şi mai pe dincolo. În deal, cartierul turcilor, cu case fără ferestre la stradă. Tot în deal, singuratic, un imobil lung, la Chelu, iar în vale barăcile regimentului de infanterie. Fănică aflase dinainte de a veni în oraş şi de casa vagon de pe deal şi de regiment. La Chelu funcţiona un bordel cu două compartimente. Unul pentru ofiţeri, cu intrarea prin spate, iar celălalt pentru soldaţi, prin faţă. În această primă expediţie a lui în Medgidia, Fănică voia să găsească o casă cu chirie ieftină pentru el şi ai lui, cu tot cu chelneri şi bucătărese. Ochise una de lîngă gară, dar dl Tudorică, şeful gării, îi spusese să-şi ia gîndul de la ea. Proprietăreasa era o nebună. Casa era nelocuită de mulţi ani, totuşi n-avea ferestrele sparte şi nici uşile forţate. Aici fusese sediul primului comandant al regimentului şi al ofiţerimii exilate în acest nenorocit tîrg turcesc, după Războiul de Independenţă. Nu mai ştia nimeni cum şi de cine fusese ridicată casa, dar moştenitoarea ei avea aproape acelaşi nume ca al maiorului Scipion, actualul comandant al regimentului, o chema Scipione. Toţi cei care încercaseră să închirieze casa pînă atunci fuseseră respinşi de proprietară, fiindcă nu-şi putea lăsa casa pe mîna oricui.

Cînd s-a întors de la plimbare, Fănică i-a trimis o telegramă cu răspuns plă