Dintre cărţile bucurîndu-se de o posteritate meritată, puţine au darul să te încînte cu adevărat. Cauza nu e de căutat în felul în care le este întreţinut prestigiul, ci în reţeta intelectuală care a stat la baza alcătuirii lor: etalarea unei erudiţii fără prezenţa unei empatii subiacente. În cazul lor, senzaţia pe care o resimţi e aceea că autorii nu şi-au însoţit expresia pe care au dat-o ideilor cu o elementară emoţie estetică, că aşadar avem de-a face cu nişte savanţi care nu şi-au interiorizat cunoştinţele şi care, în loc să scrie dinăuntru, fac figura unor colportori docţi care vehiculează informaţii exterioare. De aceea, majoritatea lucrărilor de acest fel, cu toate că ţi se impun prin temeinicia ştiinţei şi prin cimentarea argumentelor, sînt reci şi neprimitoare. O galimatie de carcasă etanşă la radiaţii afective le ticseşte paginile şi o răceala asiduă de contabil sîrguincios le umbreşte substanţa, molipsindu-le cu morbul sterilităţii cărturăreşti. Le închizi cu aerul că ai vizitat un mausoleu impunător şi venerabil, a cărui atmosferă, deşi te-a înfrigurat pe alocuri, din păcate nu a izbutit să te înfioare. A doua oară nu le vei mai deschide.

Cartea lui George Steiner e la polul opus: impresia cu care rămîi este că autorul îşi simte atît de pregnant ideile încît literalmente suferă pentru ele. Iar asta o simţi din tonul cărţii, din tenta elegiacă pe care o dă admirabilei sale lucrări de filozofie a culturii. E paradoxal să vezi cum, cu toată perspectiva sumbră pe care o zugrăveşte - e vorba de declinul iremediabil al genului artistic al tragediei antice -, efectul pe care Moartea tragediei îl are asupra cititorului e unul tonifiant. Simţi cum lectura te ridică tocmai la înălţimea acelui spirit a cărui moarte cartea lui Steiner o deplînge: moartea spiritului tragic al Greciei antice. Şi trebuie să recunoaştem, o cercetare filozofică care reuşeşte să te