“Avocatul diavolului” e genul de expresie care suna ironic, aproape un oximoron: de ce ar avea nevoie dracul de aparare, cine si de ce l-ar apara pe cel de ne-aparat? Ar suna ca o farsa si mai gogonata sa spui ca expresia desemneaza un post infiintat de Biserica Catolica in procesul de canonizare!, scrie Doc, pe blogul lui.
Dar nu e o farsa, ci o realitate: cand Biserica isi propunea sa ridice un om in randul sfintilor, cineva trebuia sa caute sa dovedeasca ca omul nu fusese la fel de virtuos precum il credea lumea, si ca minunile lui se poate sa fi fost inselatorii sau amagiri. Cu alte cuvinte, pentru o decizie corecta era nevoie de cineva care sa puna la indoiala sau chiar sa contrazica sentimentul comun.
Avocatii nu sunt, cred, iubiti sau macar stimati pe nicaieri, motivele sunt lesne de inteles. Succesul lor ar fi echivalent, in privirile majoritatii, si poate si in realitate, cu infaptuirea sau lasarea nepedepsita a unei nedreptati.
Dar, tocmai prin asta, rolul lor in infaptuirea justitiei intr-un stat de drept nu poate fi pus la indoiala. O evolutie a dus justitia penala de la “proba focului” la aplicarea legii, de catre un judecator, intr-un proces adversativ, cu acuzatori si avocati.
Daca binomul acesta, daca echilibrul acesta ar fi distrus, ne-am intoarce practic la justitia pe baza probei focului, cel mai adesea focul pasiunii publice. Desi, uneori, in Romania pare ca nu am evoluat vreodata prea departe de punctul respectiv.
Dreptul la aparare si la un proces echitabil si corect este inca in suferinta. Nu ma refer la cazul special al politicienilor, care si-au botezat prerogativele “drepturi”, batandu-si joc si de termen si de justitie. Ma refer la ceilalti.
Citeste restul articolului si comenteaza pe Inventarul stricaciunilor politice. “Avocatul diavolului” e genul de expresie care suna i
