Se poarta cu precautie si cu un imens sictir balcanic in ochii lui furati din cer. Detine secretul resemnarii amestecate cu chietudinea. Din scorbura careia nu scoate nasul decat in doua situatii: cand aduci vorba despre fiica lui, Daiana, care traieste la Londra, si cand iti arata fotografii cu ispravile sale de acum douazeci de ani. Imi povesteste ca a vazut la tv, zilele trecute, o emisiune culturala cu interviuri pe strada, despre caricatura. Fiindca o tanara confuza, ca si vremurile noastre, pastra o tacere funesta pe acest subiect, reporterul si-a luat inima-n dinti si a intrebat: "Dar despre Mihai Stanescu ati auzit?". "Nu!...Dar cred ca e un artist mare!". Rade de (se) prapadeste. Adica face prapad cand rade. Nu mustaceste, nu ranjeste, nu schiteaza zambete de complezenta. Bref! nu se-ncurca. Rade pur si simplu. Plenar. Cu tot trupul.
In magazinul lui de pe strada Ion Campineanu nr. 29*, nu ai loc nici sa te asezi ca sa conversezi cu proprietarul. Il intreb ce suprafata are incaperea. "Pai ieri avea cam 16 metri patrati!... Astazi, nu mai stiu, cred ca e mai mica". Parca ar fi Colin din "Spuma zilelor" de Boris Vian. I-a plecat vanzatoarea, alt necaz. Ca atare, a pus un afis in geam: "Caut vanzatoare. Sa cunoasca limba engleza f. bine si limba romana satisfacator". Asa incat, vinde singur, manu propria. Uneori, mai da cate un autograf. In rest, oamenii trec, se opresc, se uita, se amuza, apoi isi vad mai departe de drum. Cine intra, intra la punct fix. "Vreau aia!...Cat costa?".
In spatele lui, rafturile cu celebrele cani Stanescu, inscriptionate hazliu si pe care le gasesti pe biroul oricarui corporatist tanar din office-urile Bucurestilor. "Sef", "Subaltern" (un pic stramba, pozitia ghiocel!), "Cana de tranzitie" (cu toarta in interior), "Make love not coffee", "Cea mai dulce soacra" (in care "acra" este ingrosat), "Omul e suspus greselii".
