DeŞi deopotrivă servesc, în expresii, mărturisirii unei iuţeli fără istov, între trasul cu puşca şi trasul cu praştia e cale de-o lume. Praştia e arma faptelor necoapte din copilărie, şi făcătoarea ei de dreptate. Puşca, jucăria vîrstelor mai grave, cu temeiul şi inconştienţa lor. Diferenţa, care pare una de mijloace şi de ani, dacă nu cumva de posesie, ori ba, a unui permis de port-armă, desparte, de fapt, două feluri de-a înfrunta lumea, două metafizici, două poezii. O poezie ironică, ludică, aruncînd, cu satisfacţia răutăcioasă pe care numai copiii (în spirit) o pot avea, proiectile care nu omoară, subdimensionate, de obicei, faţă de ţinta la care poftesc, şi o poezie care se ia în serios, angajată, disperată, deseori, mitraliind "pe bune".
Într-o cronică din 1989 - anul apariţiei unei antologii Geo Dumitrescu - din România literară, N. Manolescu îl include, cu opera lui spartă între momentul '40 şi momentul '60, în a doua categorie, a vehemenţilor serioşi, care n-ar trage, pentru nimic în lume, cu praştia: "Mi se pare că s-a confundat adesea, în cazul lui Geo Dumitrescu, spiritul său sarcastic şi vehement cu acela ironic şi îngăduitor al moderniştilor." Nu insist (Manolescu, bob cu bob, o face) asupra a ce şi cine a confundat, reţinînd doar concluzia, eticheta de frondă neostoită pusă unui poet care nu ştie de glumă, se-neacă, nu o dată, de scîrbă, refuză şi bruschează, (se) nemulţumeşte din orice. Primul argument pentru o asemenea imagine e Libertatea de a trage cu puşca, volumul remarcat de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri şi publicat în '46 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă - prin anii '60, cînd a fost oferit cu dedicaţie, un ştraif cu "Editura pentru Literatură şi Artă" acoperă, pe copertă şi pe pagina de titlu, numele adevăratului editor... O, tempora!
Bună parte din volum reia, cu minime ajustări, poezii din Aritmetică