Pentru cei ce nu au apucat sa citeasca povestea - adevarata! - despre Pis-Pis Vasilescu, zisa si... Titanic, zisa si... Neveste disperate - o voi reaminti, acum, aici, pe scurt.

Asadar:

1. O cheama Pis-Pis, pentru ca asa iti vine sa "botezi" orice pisica despre care nu stii nimic: nu stii cum o cheama, nu stii de unde vine, a cui este, cine a pierdut-o ori cine a abandonat-o.

2. O cheama Vasilescu, pentru ca am salvat-o din curtea doamnei Vasilescu, o ardeleanca simpatica, de vreo 60-65 de ani (ori poate mai mult!), care locuia pe langa noi, pe strada Vulturi. Locuia cu chirie, intr-o casa uratica, de tip "vagon", avand odaile insirate unele dupa altele, precum vagoanele de tren. Mare gospodina, imbracata intotdeauna - vara-iarna - cu rochii curate, de panza sau de finet, imprimate discret, peste care aseza cate un sort alb-scrobit si calcat "la mare precizie", cinstita si prietenoasa, doamna Vasilescu era una dintre vecinele mele preferate. Cu ea imparteam marea noastra iubire fata de animale. In curtea ei mai exista - oarecum pe hartie - un chirias dubios, care se arata doar foarte rar, si niste tigani vorbareti si multi, specializati in vandut seminte de floarea-soarelui, acolo, pe trotuarul din fata casei. Nestanjenita de vecinii vremelnici, doamna Vasilescu crestea 3 caini superbi, corcitura de Labrador alb. Rasa rarissima! Cand nu mai avea ce sa le dea de mancare, venea pana la mine si-mi cerea "un mic ajutor", pentru "copiii ei". Numai ca, intr-o zi cumplita, cam pe negandite, ea a fost evacuata din casa si din curtea in care, alaturi de sotul ei, domnul Vasilescu - mort cu multi ani in urma - isi traise mai mult de jumatate din viata de bucuresteanca-adoptata. (Era de pe Mures, din Reghin.) Gonita fara mila - ca in vreme de razboi - de proprietarii care vandusera casa, doamna Vasilescu mi-a cerut ajutorul. Asa ca, vrand-nevrand, le-am ga