Povesti de dragoste
"Cate pasari a stricat Dumnezeu pana sa faca una buna!" - scria candva un mare poet. Poate ca la fel este si in dragoste: dibuim cu febrilitate in cautarea iubirii ideale si pana s-o gasim, tot "stricam" pasiune dupa pasiune, consumandu-le cu ardoare si arzand si noi odata cu ele. Sau, cel putin, asa am trait eu: amestecand, confundand mult timp visele, cartile si viata; si dibuind sub semnul magnetic al iubirii.
Sunetul arzator al pianului
Pe Astrid am cunoscut-o in vara aceea, si magnifica si tragica, de la Pancota, un orasel aradean din apropierea Muresului. Pe atunci, totul mi se parea posibil si nemarginit! Era in 1973, eu implineam 18 ani, iar viata imi era plina de noroc, cufundat cum eram zi si noapte in reverii si in poeme. Si Pancota era toata numai a mea, asa cum era Lumea intreaga. Toata copilaria mea imi dorisem sa vad oraselul acesta mic. Bunicile imi povestisera intruna, aproape cu obstinatie, despre fericita luna de miere pe care parintii mei o petrecusera acolo. Asa ca Pancota devenise pentru mine un fel de El Dorado al iubirii. Simteam, nu stiu de ce, ca si eu imi voi gasi acolo dragostea curata, dupa care atata tanjeam. Prima mea dragoste! Si pentru ca totul sa ma aduca mai aproape de-un basm, gasisem in centrul orasului - un castel. Fusese ridicat de baronul Dietrich, stapanul de demult al locului. Iar nu prea departe, am mai dat si peste niste ruine de cetate, vechi si misterioase. Vanator de castele si cetati cum eram, ma plimbam fericit toata ziua, cu vreo carte subsuoara, prin palatul Dietrich, bantuind infrigurat pe sub bolti, ca un Hamlet tinerel. Intr-una din camerele inalte sta si un pian vechi, cu coada, prafuit. De ani de zile, nimeni nu mai cantase la el. Parea ca batranul pian amutise pe vecie. Dar tot el mi-a adus si clipa cea mare. Era intr-o dimineata potopita de soare din vara a
