E evident, dincolo de cifrele seci de la BRAT. Gazetele care nu sunt copertate cu sâni mari, suculenţi, cu câteva cadavre de ultimă oră sau nu se distribuie gratuit la metrou nu mai au cititori.

Nici moartea nu mai citeşte ziarele. De ce? Răspunsul e multiplu şi important. Înainte de orice, e personal. Aveam şapte ani, în ’90, când am stat la prima coadă pentru un ziar. Se tipăreau în condiţii oribile, şi articolele, dacă nu îţi rămâneau în minte, sigur îţi rămâneau pe degete. Se lua cerneala. O să folosesc două cuvinte scoase la produs de Marean Vanghelie: îmi pasă. Nu îmi imaginam viitorul în afara jurnalismului. Ca în Borges, a fi ziarist încă însemna un destin romantic. Acum nu mai înseamnă nimic. Oferta mediatică e enormă: mii de titluri unde valoarea se diluează până la dispariţie. Superbele reportaje ale lui Cornel Nistorescu din anii ’80 nu şi-ar găsi locul azi. Textele sunt chinuite în spaţii meschine, sub un regim de viteză stupid. De ce nu mai citeşte lumea ziare? Pentru că reportajul, cea mai frumoasă specie a gazetăriei, moare.

Pentru că nu mai există nici poveşti, nici povestitori. Şi nici prea multe anchete. Pentru că între ceea ce se scrie în ziare şi viaţa oamenilor nu există legături. Punţile sunt frânte. „Evenimentul zilei“ din anii ’90 se vindea în sute de mii de exemplare nu doar pentru că era puiul viu ieşit direct din găini inventate, ci pentru că era, mai ales, interesant. Nu existau agenţii de ştiri. Trebuia să le cauţi oriunde, de la staţiile de tramvaie la WC-urile publice. Google-jurnalismul zilelor noastre e comod, dar nu naşte decât ziarişti mici, ataşati de un calculator conectat la net. Ca o imprimantă. Jurnalistul copy/paste.

Gazetele nu mai spun nimic pentru că e inflaţie de senior-editori. Oameni gravi cu păreri complexe şi sterpe, indivizi care n-au mai ieşit pe teren de când erau fotografiile