La şase decenii de la instituţionalizarea represiunii în România comunistă, Securitatea continuă să facă valuri. Foştii securişti nu mai cer însă puritate ideologică, ci voturi din Parlament sau credite din mediul de afaceri. Sursa: Reuters
Pe 30 august 1948, Securitatea îşi începea în mod oficial misiunea în România postbelică. Decenii, sute de mii de victime şi o revoluţie mai târziu, organul represiv al statului socialist “strânge” încă de unul singur nu doar memoria terorii, ci şi perspectivele sumbre ale unui prezent perforat de interesele celor “din umbră”.
“Ochii care nu se văd se uită” remarcă neaoş un banc politic de succes ce circula în mediile studenţeşti înainte de 1989. Ţinta nu era, desigur, vreo poveste de dragoste neimpărtăşită, ci invizibila şi omniprezenta Securitate. Astăzi, la 60 de ani distanţă de momentul formal al înfiinţării principalei instituţii represive a statutului comunist, implicaţiile subtile ale frazei par mai adevărate ca niciodată. Deşi au trecut aproape două decenii de la dispariţia subită a Securităţii, “ochii” ei continuă să survoleze realitatea românească.
La vremuri noi, tot noi!
În 2007, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a verificat dosarele a 402 foşti ofiţeri de Securitate, descoperind că 41 dintre aceştia deţin în prezent funcţii publice la nivel local sau central. Anterior, în 2006, CNSAS raportase 158 de ofiţeri ce făcuseră poliţie politică înainte de 1989, trei actuali magistraţi aflându-se pe lista obţinută. Sunt doar două exemple recente care indică cu precizie prezenţa subtilă şi activă a foştilor securişti, încă implicaţi în “a face” şi “desface” destinele României.
Desfiinţarea Securităţii nu a însemnat şi dispariţia membrilor acesteia. O parte s-au regrupat în zona politică, alţii şi-au continuat activităţile specifice în noile
