Mircea Mihăieş: "Nicăieri nu-l poţi radiografia mai bine pe ciocoiul român decât în străinătate."

Acolo, pe fundalul unor civilizaţii aşezate, al regulilor unanim acceptate, al politeţii şi grijii de a nu crea disconfort celuilalt, însuşirile considerate acasă drept mărci ale identităţii se decupează ca petele de smoală pe cămaşa alb-imaculată. Am tot sperat că intrând în contact cu lumea occidentală ne vom depăşi carenţele educaţionale, ne vom debarasa de bădărănia naturală şi vom reuşi să atingem idealul comportamentului înalt: acela de a trece neobservat.

Ei bine, nu. O săptămână petrecută într-o insulă grecească mi-a readus cu agresivitate aminte din ce fel de ţară vin, cine sunt şi cum arată cei mai activi dintre contemporanii mei. Am văzut la lucru - şi lucra neobosit! - noul tip de român: ţoapa cu pretenţii, hahalera cu morgă şi fantele cu damf de „bată-l crucea“. Adică românul de oarecare succes. Oi fi avut ghinion, dar n-am întâlnit decât mârlani, nesimţiţi, neciopliţi, femei vulgare, chilipirgii, lăudăroşi gata să-şi exhibe bogăţia - fie că era vorba de „gipanul“ de ultimul tip, fie de amanta arătoasă, cu bust generos şi râset colorat-isteric. Nimeni nu vorbea la volum normal.

Comunicarea se făcea fie prin strigăte, fie prin urlete, dar neapărat cu ochii scoşi din orbite şi gesticulări precipitate. Eşantionul pe care l-am avut sub priviri mi-a reamintit uluitoarea noastră uşurinţă de a trece instantaneu de la iubire la ură, de la şoapta amoroasă la reproşul icnit din toţi bojocii. Între langurosul „Hai, pisicuţo, s-o facem acum“, al amantului tomnatic, şi zbieretele tatălui sâcâit de plodul care voia o îngheţată: „Ia-l de pe mine, că-l omor!“, ai întreaga agonie şi tot extazul neaşezării româneşti.

Aşa cum se vede la televiziuni şi în paginile de ziar, românul a abolit spaţiul dintre privat şi public. La re