Publicul pleca de la spectacole cu ochi lucitori, pregătiţi să asculte muzică, să meargă la dans sau să facă dragoste...
Publicul pleca de la spectacole cu ochi lucitori, pregătiţi să asculte muzică, să meargă la dans sau să facă dragoste...
În stagiunea 1988-1989, la Teatrul Bulandra s-a pus în scenă piesa lui Lope de Vega “Cîinele grădinarului”. Regizor Florian Pittiş. Florian Pittiş semna versiunea scenică a acestei piese şi tot el juca rolul principal. Atunci a cîştigat Moţu publicul teenagers – rămînînd pentru totdeauna idolul lor. A fost un moment al commediei dell’ arte, una dintre obsesiile lui Moţu după ce văzuse spectacolul lui Giorgio Strehler cu “Teatrul Piccolo di Milano”. Moţu adusese în spectacol un ansamblu de manifestări umane – un underground cultural. Din pofta de viaţă a regizorului transmise prin intermediul actorilor care cîntau, dansau, făceau echilibristică. Era o linie de tinereţe voioasă.
COLAJ RIGUROS. Moţu conducea pe scenă rockul, strada, cotidianul, gluma, bîrfa benignă – şi făcea un colaj riguros cu muzică şi plastică. Au fost colate elemente din muzica “disco”, “punk”, “hippy”, “heavy metal”. A fost o experienţă bine gîndită şi pasionată. Textul era abordat ironic, persiflant, de aici a venit şi reacţia criticilor care “l-au ars pe rug”. Moţu era un om bun şi mai ales un artist generos. Pentru “el” era important publicul. El trebuia să rîdă şi să se bucure, să se uimească. Era ca o plimbare într-un bazin. Se mai vedeau în spectacol şi alte influenţe decît Strehler sau Moretti. Erau obsesii rămase de la spectacolul fantastic al lui Liviu Ciulei cu Elisabeta I. Adică făcuse mutaţia asta – o trupă de actori care improvizează şi impresionează!
NOBLEŢE. Era Oximoronul – o nobleţe kitschoasă sau un kitsch princiar. Coloana sonoră era de altfel semnată de Sorin Chifiriuc.
Era un spe