Uciderea mititelului de la Bistrita de catre cea in grija careia fusese dat spre buna crestere, sub ochii altor copii, merita o meditatie mai calma si mai putin inflamata. Anomalia ca un baietel moare pentru ca sistemul l-a incredintat unei persoane care nu iubeste copiii, care are convingeri rasiste si, chiar mai mult, actioneaza in sensul acestor convingeri cu furia unui ucigas, ca vinovatul este o femeie, ca nici un control nu a functionat, nu a sesizat ce se petrece, ca nu a prevenit decesul – chiar daca, sa zicem, nu ar fi prevenit bataia si chinurile copilului –, ca un asemenea copil ajunge pe seama altcuiva decat a parintilor sai naturali prezinta o inlantuire de cauze si efecte care nu pledeaza pentru teza ca ar fi vorba despre un accident izolat in marginile unei vieti sociale normale. Avem de-a face cu niste cauze adanci, durabile, greu de inlaturat pe termen scurt si mediu. De ce ne-am mai ascunde, cu ipocrizie, dupa deget? Putin ne pasa de copiii de alaturi, tot asa cum putin ne pasa de omul din apartamentul invecinat. Ultimii ani au inregistrat o crestere a stirilor despre cadavre descoperite in propria casa dupa saptamani si chiar luni de la moarte. In Romania, mumificarea la bloc pare la ea acasa. Asta spune ceva despre un mod de a fi si o civilizatie. Ale noastre ambele.
Nu cred ca suntem cinici, nesimtiti, incapabili de acte generoase si de sacrificii. Dar multi dintre noi au crescut intr-un peisaj uman unde sacrificarea individului a fost o constanta, ceva la ordinea zilei, aproape o banalitate, fie ea si una atroce. Cat timp consumul de gunoaie menajere al dezmostenitilor vietii concureaza cantitativ raportarea de gunoaie colectate, solicitata intre anumiti parametri de UE, dupa cum se poate afla dintr-o stire televizata, Romania ramane o tara cu segmente suficient de ample de populatie atinse de o saracie crunta, lucie, endemica.
