Se simte răcoarea pădurii şi se aude, în liniştea ţinutului, câte un ţipăt de pasăre care trece în zbor. Între miriştile feliate şi brazdele proaspăt întoarse ale terenului, începe un drum bătătorit de tractoare. Abia distins, în zare se văd două puncte ce par turlele unei biserici. Acolo trebuie să fie. Satul Cruci. Satul cu doi oameni. O cărare pietruită se lasă pe dreapta, cum te duci înspre Melineşti: e drumul Vognei, pe unde, cu ani în urmă, tractoarele cu remorci încărcate de lemne coborau cu greu din pădurile comunei. Floarea-soarelui pare prăjită anul acesta şi, din galbenul şi verdele obişnuit, acum e cătrănită şi zbârcită. Nici ţipenie de om nu se zăreşte când mergi spre Balota. Un drum făcut de roţile tractoarelor se abate în dreapta. Brazde şi mirişti. În rest nu se vede nimic. Departe, mijesc două turle ale fostei biserici din Cruci. Satul în care n-au mai rămas decât doi oameni. Documentele îi atestă existenţa de pe la 1753. La mijlocul secolului trecut, număra circa 120 de case. Acum au mai rămas două şi ... o singură familie. Peste zi, nu le stau picioarele: merg cu vitele şi cu oile la câmp, la păscut, îşi muncesc terenul - căci e pământ roditor în jur şi oamenii nu sunt puşi pe tânjeală -, se-ntorc în ogradă să hrănească păsările, să ridice baloţii, să cureţe staulul, să-şi facă de-ale gurii. Ziua se prelungeşte şi muşcă din noapte, când, la lumina lămpii, căci nu-i urmă de electricitate în zonă - n-a fost niciodată - îmbucă osteniţi, în tăcere, apoi merg să doarmă până în zori, la cântatul cocoşului, când o iau de la capăt. De 65 de ani, zilele seamănă una cu alta ca două picături: muncă, muncă şi muncă.
Dincolo de lume Viorica şi Constantin Cârlugea sunt singurii care au rămas aici, aproape izolaţi de lume. Vreo doi, trei băieţi îi ajută cu animalele. 40 de capete. Oi, capre, vite, tauri. „Eu am făcut ochi aici, la fel şi părinţii mei.
