Mediocra viaţă politică din România a fost zguduită în ultimele zile de exerciţiile de dat în stambă ale celor trei aşa-zişi candidaţi la funcţia de premier (deşi nu există niciun concurs de profil).
De ce atâta tevatură? Partidele politice din România sunt încă prizoniere ale nevoii de locomotivă. Nu contează că alegerile de la sfârşitul toamnei vor fi totuşi uninominale - cel puţin în sensul că oamenii din fiecare colegiu vor şti precis cine este deputatul care îi reprezintă în parlament. În lipsa clasicului candidat la preşedinţie, care avea şi rolul de „a trage“ în sus partidul şi în lipsa „tandemului“ s-a recurs la o găselniţă: candidatul la funcţia de premier. Ce înseamnă, în realitate, că Stolojan sau Geoană sau Tăriceanu sunt candidaţii partidelor lor la şefia viitorului guvern? Înseamnă, cel mult, o promisiune făcută respectivului că va conduce guvernul dacă partidul său va câştiga zdrobitor alegerile şi va fi pus în situaţia de a face singur guvernul. Ceea ce nu e cazul.
În legătură cu candidatura lui Călin Popescu-Tăriceanu, se pot spune doar două lucruri simple. Unu, că vorbim despre o candidatură certă şi fără echivoc. Chiar dacă ar avea oameni mai buni, liberalii nu pot propune în acest moment un alt premier decât pe cel în funcţie, care e şi lider al partidului. Şi doi, e o candidatură ruptă de realitate: oricât de fabuloasă ar fi creşterea PIB-ului în primele şase luni ale ultimului an de guvernare liberală, sunt şanse minime ca PNL să conducă şi următorul executiv.
Că Mircea Geoană se vrea premier ştim de multă vreme. S-a vrut şi primar general, s-a vrut şi preşedinte. A devenit lider al PSD ca urmare a unui compromis. Acum miza e mare, iar Geoană are şanse să iasă pe locul al doilea, chiar dacă va alerga de unul singur. Dar sunt semne că el nu va pleca din congresul extraordinar de la sfârşitul lunii cu mult vis
