O carte pe cât de interesantă, pe atât de agreabilă este „Trecute vieţi de fanţi şi de birlici“ (Cartea Românească) de Horia Gârbea.

Autorul porneşte în sens invers faţă de teoreticienii care înţeleg textul ca pe o sumă fixă de coduri şi convenţii simbolice. Eroii literari sunt văzuţi aici ca nişte oameni în carne şi oase, consistenţi, tridimensionali. A-i descrie, pe diferitele lor coordonate, şi a-i plasa în serii analogice şi distributive, pornind de la opţiunile, preferinţele şi „metehnele“ lor, este pariul lui Horia Gârbea.

Între eseistică şi istorie literară, cartea de faţă tratează deci personajele ficţionale ca pe nişte fiinţe vii, caracterizând prin ele societatea în care trăiesc. E chiar un joc de societate, pasionant şi amuzant, ce presupune un fond de cultură în sens larg. Cunoştinţele literare sunt dublate de cele sociologice, ideologice, arhitectonice, gastronomice şi tot aşa, pe o paletă largă, folosită neostentativ.

Horia Gârbea face paralele între operele citite şi urmăreşte evoluţia în timp şi spaţiu a unor „teme“ comportamentale. Iată zigzagul mentalităţilor în câmpul de tradiţii bahice. La Sadoveanu, se bea numai vin: cu ulceaua, din oca. Ocaua avea 1,288 litri în Moldova, fiind a zecea parte dintr-o vadră. Comisul Ioniţă, om mai umblat, povesteşte că nemţii beau bere, care e un fel de leşie. Convivii sadovenieni se strâmbă recriminator: atunci „să rămână ei cu trinul lor şi noi cu ţara Moldovei“.

Personajele caragialiene o dau însă pe bere. Când licoarea nemţească e amestecată imprudent cu cea a pământului strămoşesc (dă-i cu bere, dă-i cu vin), cetăţeanul se turmentează şi nu mai ştie cu cine să voteze. Indecizia electorală e şi un efect al indeciziei consumatoare. Şi şpriţul, numit mişmaş, e operaţional în lumea caragialiană, prinsă între tradiţii orientale şi modernităţi occidentale. Şpriţul