La PSD şi PNL, lucrurile s-au cam lămurit. Ca promisiune de prim-ministru, social-democraţii merg pe mâna lui Mircea Geoană, deşi unii de prin partid lansează zvonuri şi despre alţi posibili pretendenţi, iar liberalii, cum era de aşteptat, rămân la Călin Popescu Tăriceanu. Premierul în funcţie s-a şi autopropus, de altfel, recent, la Şcoala de Vară a Tineretului Liberal, şi aşa a rămas. Deşi şansele PNL de a da şi viitorul prim-ministru sunt aproape nule, propunerea continuităţii cu Tăriceanu şef de guvern şi după alegerile din noiembrie are logica sa. Liberalii nu-şi pot permite să admită public că, oricâte merite ar avea actuala lor guvernare, şi are destule, sunt condamnaţi s-o întrerupă pentru simplul fapt că nu-s favoriţi la statutul de prim partid al ţării, cel ce va da, cel mai probabil, viitorul şef de guvern. E o chestiune ce ţine mai degrabă de psihologie decât de politică aceea de a-şi fixa un scop imposibil pentru a obţine un maxim posibil. Lucrurile stau cu adevărat problematic, cel puţin deocamdată, în altă parte, mai exact, la democrat-liberali. După nenumărate şi incredibile bâlbe, ca să nu le zic gafe, începând cu cea a desemnării Elenei Udrea de a gestiona criza de partid de la Constanţa, PD-L pare decis să se clarifice. Va avea o propunere oficială de viitor premier, pe 12 septembrie, la Conferinţa Naţională a partidului. Cel mai probabil, acesta va fi Theodor Stolojan, lider detaşat în sondaje de toţi ceilalţi posibili candidaţi, începând cu Emil Boc. Dar simpla aritmetică a popularităţii nu rezolvă problema de fond a PD-L decât poate în mintea unora, dacă nu a majorităţii liderilor şi membrilor săi. Pentru democrat-liberali, a avea cel mai bun posibil candidat la poziţia de premier e o miză secundară, dar şi înşelătoare. Totul pleacă de la ceea ce ar fi trebuit să înveţe, şi se pare că n-au făcut-o, din alegerile locale din acest an. PD-L e, într