Vorbind despre cvasi-absenţa marilor teme şi a marilor mize în proza ultimelor noastre promoţii, am în vedere nu „temele“ ca atare (indiferente în sine, ca şi subiectele care le încorporează), ci forţa narativă, complexitatea compoziţională şi anvergura abordării unor experienţe majore. Totuşi, oricît am dizerta despre faptul că nu există teme majore şi teme minore în sine, o ficţiune excelentă doar despre nodul de la cravată nu va avea niciodată o putere de a impresiona comparabilă cu o proză excelentă despre „condiţia umană“, dar atentă şi la nodul de la cravată. Proza adevărată e imagine vie, plurală, dinamică a umanului în istorie (chiar într-o istorie pur imaginară), solicitînd o viziune pe măsură şi o capacitate de a controla datele respectivei lumi ficţionale pînă la ultimul detaliu. Ea nu poate exista în absenţa unor personaje pregnante, a unei viziuni şi a unei problematici pe măsură, oricît de bine ar fi scrisă. Şi viceversa: dacă e prost scrisă, degeaba mai discutăm. La autori de peste 50 de ani precum Radu Aldulescu, Petru Cimpoeşu, Horia Ursu, Dan Stanca ş.a. „criza prozei“ nu e acut sesizabilă şi pentru faptul că, dincolo de talent, vocaţie, etc. 1) aceşti scriitori s-au format într-o societate în care literatura însemna foarte mult: o formă de salvare, în fond; 2) s-au impus abia în momentul epuizării ideologice a optzecismului, cînd „ingineria textuală“ şi experimentalismul tehnicist începeau să fie abandonate. Cu promoţia lui Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Bogdan Suceavă, Dan Lungu, Florina Ilis ş.cl., liceeni în anii ’80 şi aflaţi acum în jurul a 40 de ani, lucrurile se complică. Ei s-au format la frontiera dintre două lumi, la finalul paradigmei „tari“ a literaturii. Deja în adolescenţa şi prima lor tinereţe, cultura pop începuse să eclipseze cultura înaltă, solemnizarea oficială era sabotată de o deriziune în curs de generalizare, iar marile