Teatrul "Tony Bulandra" este cel mai tînăr teatru de repertoriu din România. Înfiinţat în 2002, la Tîrgovişte, a devenit repede cunoscut datorită stagiunilor bogate în evenimente teatrale interesante şi a Festivalului Internaţional Babel, iniţiat de directorul Mihai Constantin Ranin. Aici s-au produs, după spusele sale, 80 de spectacole în şase ani. Şi Teatrul pentru Copii şi Tineret "Mihai Popescu" din aceeaşi localitate e o instituţie tînără, dar energică: funcţionează de numai un an şi jumătate şi are deja în repertoriu unsprezece spectacole. Sala are doar 40 de locuri, însă directorul de aici spune că într-un an a avut şase mii de spectatori. S-a jucat întruna, nu ca la Naţionalul bucureştean... Ambele teatre au reuşit într-un timp relativ limitat să-şi definească un program clar şi să-şi formeze un public. Pentru un oraş de provincie care nu a mai avut niciodată teatru, e o performanţă.

Acum, celor doi directori li se reproşează lipsa de performanţă. De fapt, de eficienţă economică - dacă acest termen poate fi inclus într-o ecuaţie în care intră actul cultural. Cu alte cuvinte, teatrele ar trebui să aducă profit material. Printr-o hotărîre a Consiliului Local, ambele teatre devin subordonate ale unei secţii din Primărie în care mai intră şi Casa de Cultură a oraşului. Cum ar veni, un holding cultural-administrativ.

Pentru actorii şi regizorii celor două teatre, această perspectivă e inacceptabilă. De ce? Teatrele publice din România funcţionează în baza unei legi care conferă managerilor autonomie decizională. Directorii teatrelor de stat sînt numiţi prin concurs în baza unui proiect multianual, dispun de un buget negociat pentru producţii şi dau socoteală la sfîrşitul anului pentru fondurile folosite. Legea adoptată în urmă cu doi ani a produs efecte imediate, în sensul mobilităţii artiştilor şi a libertăţii de care dispun directorii atunci cîn