Un poet. Un profet. Un profit. În anii â90, Mircea Dinescu n-a contenit să propovăduiască neaoşismul şi tradiţionalismul, ca fasoane simple şi la îndemînă de a propune (şi a propăşi) comercial România - cu toate derivatele ei: produse şi branduri, de la cele alimentare la cele turistice; de la bragă şi caş afumat, pînă la mocăniţă şi vulcani noroioşi.
Părea o luptă contra curentului, într-o eră în care tăvălugul globalizării părea de neoprit. Era vremea în care orice vînticel bătea dinspre Vest era adoptat fără ezitare; şi, dimpotrivă, tot ce venea de la noi, de la ţară, părea să pută tot mai multor nasuri... Mai toate etichetele, firmele şi vitrinele căpătau o puzderie de k-uri, w-uri şi y-uri cu umlaut. Ca nişte Chiriţoaie în transă, eram avizi de aer "ocţidental".
Au fost anii cînd, cel puţin pe canalele oficiale şi în contextele de faţadă şi de paradă, Mac-ul a bătut micul şi berea - şpriţul. Au fost ani ciudaţi, în care lozincile gen "Nu ne vindem ţara" contrastau cu avîntul noilor obiceiuri de consum, care, practic, ne vindeau Occident pe pîine. Ţanţoşi şi patriotarzi în cuget, dar curioşi şi gurmanzi în simţiri, ne transformam încet-încet într-o piaţă de desfacere a multinaţionalelor din "acel Apus".
De ceva vreme trendul tradiţionalist-neaoşit îşi pornise evoluţia, dar zvîcnirile sale păreau încă tentative timide, uneori bizare. În timp, ele se vor dovedi idei vizionare: branduri precum "Untdelemn de la Bunica", campanii publicitare centrate pe valori româneşti precum "Viitorul sună bine" (Connex), ca şi iniţiative mai degrabă "poetice" precum "Vinuâ luâ Dinescu" sau Festivalul de Folk "Om Bun".
În 2000, Corneliu Vadim Tudor ajungea în finala alegerilor prezidenţiale. Sfîrşitul deceniului trecut suna alarma scandalurilor alimentare ale civilizaţiei fast-food: boala vacii nebune, criza dioxinei, fobia E-urilor etc. Produsele
