Nu ştiu cum a petrecut cititorul nostru zilele de caniculă estivală; pot doar să-l asigur că mie mi-a fost foarte cald în vara de care acum ne despărţim. Poate de aceea am căutat mereu răcoarea, apa, lichidul. Chiar şi în cele ale spiritului. Aşa am dat în decursul vacanţei peste cărţile lui Zygmund Bauman, în care acesta descrie societatea contemporană în termeni de „fluiditate“, ca pe o „lume lichidă“. Ghidat probabil de acelaşi instinct, am descoperit într-o librărie din Aix-en-Provence o cărţulie a lui Jean-Baptiste Botul, intitulată La métaphysique du mou. Nu e de mirare că, topit de soarele necruţător al verii, omul cade pradă unei stări de torpoare, în care – chiar şi fără Gianni Vattimo –, copleşit de un pensiero debole, începe a gîndi „moale“. Dar focul este şi el un fluid, reflectam eu în urma unui film vizionat împreună cu nepotul meu Itai (în vîrstă de patru ani), în care eroul înfruntă flăcările utilizînd cu mare abilitate un fluid mult mai dens, apa (pentru necunoscători, filmul se numeşte Avatar). Aerul face şi el parte din acest grup şi astfel, cel de-al patrulea element, pămîntul-solidul, rămîne în minoritate. Şi depăşit pe toate fronturile. Nu mai există nimic „solid“ în jurul nostru, spune Bauman, şi asta face ca lucrurile să fie din ce în ce mai dificile. În România lumea simte acest lucru, cu o acuitate crescîndă, de aproape 20 de ani; „lichefierii“ specifice, introduse de schimbările survenite după decembrie ’89, i se adaugă acum una nouă, atotcuprinzătoare, generată de o societate de consum care transformă tot ceea ce era solid în lumea modernă – valori, cutume, crezuri – într-o masă fluidă care-şi schimbă fără încetare atît forma, cît şi semnificaţiile. Însuşi titlul cărţii lui Bauman, Does ethics have a chance in a world of consumers? (Harvard University Press, 2008), este extrem de semnificativ – şi relevant – în contextul cîtorva pol